Omul inalt si Romania de dincolo de el

Dumnezeu să aibă grijă de sufletul Regelui Mihai. E greu să vorbești cu ochii muritorului de rând despre cineva care, în realitate, nu moare. Memoria lui Mihai I de Hohenzollern-Veringen se alătură înaintașilor care-au oferit României o regalitate, o față nouă țării, o lecție de demnitate, de patriotism și organizare. Dar, din păcate, închide trist un secol și jumătate de istorie a României, aproape toată. A trăit o viață complicată în care a fost învins de comuniști de două ori, dar nu cu altceva decât cu forța brută, forța brutelor. Și atunci când a fost nevoit să abdice, dar și în 2001, dând mâna cu președintele Ion Iliescu, acest inginer „Petru Groza” al vremurilor noastre, când monarhia nu le mai încurca impostorilor socotelile politice, ba din contra. Pe final de viață a lăsat impresia că este prizonierul politicilor succesoarei și senzația că asistă neputincios la scoaterea din familie a prințului Nicolae. Pentru că nu poți interpreta altfel înlăturarea singurului său nepot din linia succesorală, iar evitarea unei ultime vizite pe patul de moarte nu poate caracteriza un om de dimensiunea Regelui Mihai.

Aș fi fost fericit să fiu supusul Regelui Mihai. Eu, cetățean, majestatea sa, suveran al României. Dar m-am bucurat să-l simt aproape atunci când regimurile comuniste de dinainte și după 1989 tremurau numai la ideea de regalitate. Sunt mândru că am apucat să trăiesc două momente importante în viața oricărui om de bună credință. Participarea în stradă la o revoluție și să fiu contemporan cu Regele Mihai. (Țin mult la o fotografie de grup cu majestățile lor regale, făcută cu ocazia unei vizite la Mitropolia Banatului, poză pe care nu am primit-o încă de la maestrul Duma, și m-aș ruga de colegii din cadru să-mi facă o copie). Poate că astăzi nu conștientizăm pe deplin importanța acestui personaj istoric și a dispariției lui. A fost bătrân, a fost grav bolnav, dar atâta timp cât avea suflare, eram liniștiți că avem rege, că avem Casă Regală.

A fost un om înalt și nu mă refer la fizic. Când dădea mâna cu toate cozile de topor cu ocazia discursului ținut în fața Parlamentului României, cu Valeriu Zgonea, cu Petre Roman și alții din gașca care l-a fugărit pe autostradă, limitându-i accesul în țara care s-a născut, nu îți era milă de un bătrân învins de cei ce mânuiau puterea, precum în ’47. Nu, îmi era milă de cei care băteau cazon din călcâie și aplecau capul în fața celui căruia îi recunoșteau, lăuntric, statura de rege. Da, dar după ce, cu puțini ani înainte, au fost complici ai aparatului securisto-comunist ce-i confecționa lui Mihai I imaginea unui „Bâlbâilă”, unui hoț de artă și aur cu vagoanele, și-l defăimau în cel mai oribil fel, după mai bine de cinci decenii de ilegitimitate în fruntea țării. Poate vorbim la cald, dar și eu subscriu la ideea că monarhia din România se încheie împreună cu Regele Mihai. Păcat. Dumnezeu să-l aibă în pază.