„Măi, Iuliu, oare bine am făcut ce am făcut?”

O povestioară apocrifă spune că, la ceva ani după 1918, pe când entuziasmul Unirii s-a mai estompat, fiind dezamăgit de unele realități, Alexandru Vaida-Voevod îl întreabă pe Iuliu Maniu, referindu-se chiar la momentul 1 decembrie: „Măi, Iuliu, oare bine am făcut ce am făcut?”. Răspunsul lui Maniu nu mai este consemnat, de aceea putem face doar speculații pe seama lui.

Interesant este faptul că, dinte cei doi mari corifei ai actului de la 1 decembrie 1918, Vaida-Voevod a fost adeptul unei uniri necondiționate, chit că a fost un discipol al bănățeanului Aurel C. Popovici, cel care vedea Transilvania și Banatul integrate într-un imperiu federalizat pe modelul Statelor Unite. (Conceptul său, „Statele Unite ale Austrie Mari” din 1906 a fost destul de cunoscut în epocă.) Având unele rezerve față de moravurile orientale din Vechiul Regat, Iuliu Maniu își dorea o unire condiționată, bine negociată, în care să se pună accent pe descentralizare; drepturile minorităților („Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori”); racordarea la valorile europene etc. Adică un program extrem de actual. Precum liderii bucovineni, Maniu nu dorea ca aspectele negative din societatea românească să se extindă dincolo de Carpați.

La ceas de Centenar, dincolo de festivismele pe alocuri grotești, declarații sforăitoare, poate ar trebui să avem un moment de reflexie vizavi de lucruri pe care ne facem că nu le vedem și, prin consecință, n-ar exista. Și unul dintre acestea este faptul că, din păcate, întrebarea din titlu e destul de actuală pentru mulți români, mai ales din Banat și Transilvania. Atâta timp cât răspunsul nu este un DA unanim, trebuie recunoscut că sunt probleme. Ca exercițiu de imaginație, ce ar răspunde Maniu dacă ar vedea un tablou al României de azi? Ar vedea în primul rând o Românie baronizată și confiscată de un clan mafiot din Teleorman. Ar vedea în scaunul pe care l-a ocupat și el, și Vaida-Voevod, și Brătienii, și Averescu etc. o semi-analfabetă, marionetă a bandei de infractori aflată la putere. Și ar mai vedea o Românie părăsită de milioane de români, sătui de corupție și sărăcie. O Românie în care borfașii își fac legi pentru a scăpa de pușcărie. O Românie în care tot mai mult se vorbește de ieșirea din Europa, în care patriotismul este confundat cu autarhia.

Și apropos de acest lucru, fiindcă patriotismul de paradă este tot mai în vogă, iar sloganul liberal „Prin noi înșine” e folosit de tuta din Teleorman la modul caraghios, trebuie spus că înălțătoarea și memorabila Mare Adunare de la Alba Iulia nu avea nicio valoare fără două acte externe care au favorizat-o. A fost în primul rând celebra declarație în 14 puncte a președintelui american Woodrow Wilson din 8 ianuarie 1918, în care se vorbea de „principiul autodeterminării naționalităților”, iar un punct se referea explicit la România și noul stat iugoslav. Apoi au fost extrem de durele negocieri de după război, încununate cu Tratatul de la Trianon. Negocieri îngreunate de pacea separată din 1917 semnată cu Germania, care încălca înțelegerea parafrată cu puterile Antantei în 1916. Și totuși, Europa ne-a ajutat atunci ca România să iasă după armistițiu cu teritoriul de trei ori mai mai mare decât înainte de război. Asta nu înseamnă a diminua eforturile făcute de oamenii de stat români de la acea vreme. Omul care a condus acele negocieri a fost chiar Vaida-Voevod, care s-a folosit la ele inclusiv de prietenia pe linie masonică pe care o avea cu președintele Franței, Georges Clemenceau. (Asta ca să amintesc de o altă sperietoare, Masoneria, a vajnicilor noștri patrihoți.) Și dacă tot suntem la exerciții de imaginație, închipuiți-vă cum ar fi arăta Vasilica din Videle la negocierile din Paris?

Am amintit aceste lucruri pentru toți anti-europenii și anti-americanii de azi, cei care urlă toată ziua că străinii ne vor doar răul, ori lucrurile sunt taman invers. Ei ne vor binele, numai noi ne facem rău. Mai trebuie să ne imaginăm răspunsul lui Maniu, dacă ne oprim doar la această fotografie?

Din fericire, mai există un tablou optimist. Cea a sutelor de mii de tineri și mai puțini tineri care din februarie 2017 au ieșit pe străzi și la București, și la Timișoara, și la Cluj, și la Iași. Adică în toate provinciile istorice. Tineri capabili ce și-ar găsi locul oriunde în lume, dar care refuză să părăsească această țară, dorindu-și pentru ei și copiii lor o Românie europeană pe de-a întregul, stat de drept, Justiție liberă și politicieni nepenali. Pentru această Românie, indiscutabil răpunsul este un DA hotărât. Cu speranța că actuala guvernare e un accident trist al istoriei – cum de altfel, România a mai avut în ultimul secol – poate că acum, la ceas festiv, ar trebui să privim doar la acest tablou. Dar putem? De aceea, probabil, răspunsul la întrebarea din titlu, pe care l-ar da Maniu, ar fi unul în cel mai pur stil ardelenesc: „Bine, dar ar mai încape.”. La Mulți Ani, România!