„Centenarul Timișoarei”: 100 de ani de la ruperea Banatului. Să cânte Loredana!

„Din Paris eu mă întorsesem acasă în Banatul meu mutilat, ca un ostaş ce se întoarce dintr-o bătălie demoralizat, înfrânt. Era mare emoţia mea, să-mi revăd patria mea restrânsă”, spunea Sever Bocu la întoarcerea de la Paris, unde Consiliul Puterilor Aliate a trasat liniile de demarcație care au rupt Banatul în trei: românesc, sârbesc și, cea mai mică parte, maghiară. Filmul acelor evenimente din 1919 a fost scris apoi mai degrabă cu inima patriotului și mai puțin cu acuratețea istoricului. Aveam să aflăm din relatări exaltat naționaliste că intrarea în Timișoara a lui Virgil Economu în fruntea dorobanților Armatei Regale Române a fost salutată de o sută de mii de bănățeni. Niciun izvor istoric autentic nu a confirmat această cifră și, la fel cum s-a petrecut cu alipirea Ardealului la România, așteptările au fost mai mari, mult mai mari, decât le-a dovedit viața mai apoi intelectualilor locului și artizanilor actului unirii. 

Da, probabil că un sentiment de bucurie era în sufeletele multor localnici. Pe termen scurt. Cum să nu te bucuri ca român și chiar ca ungur, neamț sau evreu că ai scăpat de abuzirile armatei Regatului Sârbo-Croat-Sloven, unul asemănător cu celebrului „Davai Ceas” rusesc de după cel de-al doilea război mondial? Prin comparație, nu puteai să nu te bucuri că nu ești condus de un regim comunist cum era cel așezat la Budapesta, dar pe termen lung cine se gândea că ne trezim într-o Românie care, deși condusă de un rege neamț, nu era încă ieșită din epoca fanariotă, cum nu este nici astăzi, după altă sută de ani. Administrația română instalată în Ardeal și Banat s-a făcut pe baza celui mai pur nepotism, din Regat fiind trimiși în teritoriu oameni dintre care cei mai mulți aveau alte preocupări decât dezvoltarea zonei, așa cum au fost învățați să-și ducă viața în locurile de baștină. Dezamăgiții sperau atunci că modelul de civilizație al Banatului va fi exportat în restul României Mari, dar aistă poveste a rămas și acum la stadiul de poveste, trendul oarecum crescător din prezent a fost posibil doar după „remorcarea” la Uniunea Europeană.

În acest context, cât de tristă era întrebarea lui Alexandru Vaida Voevod către Iuliu Maniu după Marea Unire: „Măi, Iuliu, oare bine am făcut ce am făcut?”. Scepticismul dezolant arătat de întrebarea lui Vaida Voevod n-a fost unul izolat. Tot mai mulți intelectuali și-au pus aceeași problemă, de la episcopul greco-catolic Iuliu Hossu și până la fruntașul bănățean Sever Bocu, măcinat de dileme când retoric se întreba oare care administrație a fost mai nocivă Banatului dintre cea românească, austriacă sau cea turcească. Chiar așa, pe 3 august ce sărbătorim? Aniversăm sau comemorăm? 100 de ani de la intrarea armatei române în Timișoara sau 100 de ani de la ruperea Banatului? În acel context istoric postbelic și în lipsa unui proiect viabil de menținere a unui Banat ca patrie, putea să ne fie mai rău, putea să ne fie mai bine. Atunci, să ne bucurăm! Să cânte Loredana! Să vorbească Nicolae Robu!

P.S.1: Într-o statistică din 1910, românii erau 10,4% din populația capitalei Banatului, circa 6.500 de persoane. În 1930, în Timișoara trăiau 24.217 români (26%), 27.807 nemți (30,4%) și 27.652 unguri (30,2%), iar în 1956, de abia în 1956, românii au ajuns să depășească cu puțin populația însumată de unguri, sârbi și nemți a Timișoarei. Recent, un dascăl de istorie moderator TV a dat cu oiștea-n gard, opinând că până la colonizarea valahă a zonei, Timișoara era o mlaștină. Firește că apa este mai sus în zonă, dar asta o știau și austriecii care au ridicat majoritatea clădirilor emblematice ale orașului: Opera, Primăria Veche, Muzeul de Artă, Banca Naționala, Primăria Timișoara, începută înainte de război, Dicasterialul, domul Catolic, biserica ortodoxă din Fabric, Episcopia Sârbă, liceele Lenau, Carmen Silva și Loga, clădirea Poștei, biserica Misericordienilor, domul din Piața Romanilor, spitalul de Oncologie. După alipirea de regat au fost ridicate Catedrala Mitropolitană, Medicina și Politehnica, bisericile din Mehala, din Kutl… În vremea comunismului: Universitatea de Vest, stadionul „Dan Păltinișanu” și multe, multe blocuri. Norocul nostru.

P.S.2: „Metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor, întovărăşită de imoralitate şi corupţiune sfidătoare, au rănit sentimentul public al provinciei, odinioară sub raportul moral sănătoasă până la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă. O dureroasă deziluzie şi o chinuitoare descurajare au cuprins toate inimile în provinciile noastre. Aceste sentimente au fost şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit, văzând cum dispare prestigiul şi simpatia de care se bucura poporul nostru în faţa tuturor străinilor. (…)  Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă. Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. Procesul de asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile, obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi spre a nu smulge florile odată cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sănătoase. (…), spunea Iuliu Maniu în memorandumul trimis regelui Carol al II-lea în 1938, text ce merită citit în întregime. Chiar merită.