Bogata Timişoară, la periferia sportului şi infrastructurii sportive din România

A fost nevoie să ajungă ministrul Cseke Atilla la Timişoara ca să ne “scoată cucii din cap” în privinţa noului stadion şi a sălii polivalente. (Am folosit o expresie consacrată de Traian Băsescu prin 1999, când, în calitate de ministru al Transporturilor şi pasager al unei maşini puse la dispoziţie de fraţii Cristescu le spunea autorităţilor timişene să nu se mai gândească la autostrăzi.) Până să dea ministrul Dezvoltării durul verdict, autorităţile locale şi, în special preşedintele CJ Timiş, Alin Nica, infuzau mult optimism privind un stadion nou-nouţ gata în 2024 şi o sală finalizată chiar mai repede.

Din păcate, din nou socotelile făcute în Timişoara nu se potrivesc cu cele din Bucureşti, de parcă un blestem ar fi coborât pe oraşul care are cea mai mare contribuţie la bugetul central, după capitală. Astfel că, foarte probabil mai aşteptăm şi până când bătrâna arenă “Dan Păltinişanu” va fi demolată. Fiindcă se vorbea de toamna acestui an, dar s-ar putea să ne prindă şi 2023, atunci când se împlinesc 60 de ani de la inaugurarea stadionului.

Pe de altă parte, trebuie să admitem şi faptul că sportul timişorean trece probabil prin cea mai tristă experienţă din istoria sa. La fotbal am terminat cu două echipe în Liga a II-a, ASU Poli pe un locul 6, Ripensia salvându-se de retrogradare. Mulţi vor spune că la Poli a fost o adevărată performanţă, având în vedere bugetul echipei şi salariile. O fi şi asta o perspectivă. Din alt unghi vedem că cea mai bună echipă de fotbal a Timişoarei a terminat după Mioveni, Călăraşi sau Miercurea Ciuc, ca să nu mai spun că în Liga I găsim Clinceni sau Voluntari. Ori din această perspectivă, nu e nicio “performanţă” pentru un oraş de talia Timişoarei. Sigur, se putea şi mai rău, ar putea adăuga unii.

Nu stăm deloc bine nici la alte sporturi. La handbal (masculin că feminin nu avem), SCM Poli s-a clasat pe locul 9, ratând play-off-ul. La baschet, SCM Timişoara a prins play-off-ul, clasându-se pe locul 7 în sezonul regulat, dar a fost scoasă repede de Oradea din competiţie. Lucrurile nu mai merg bine nici la rugby (locul IV în ligă), sport în care Timişoara a excelat în ultimii ani.  Cert este faptul că la nivel de sport de performanţă nu că stăm mult sub Cluj, oraş cu care ne tot comparăm, dar suntem mai jos decât Voluntariul.

Din acest punct de vedere, poate că şi autorităţile centrale nu se grăbesc să investească în infrastructură sportivă într-un oraş unde nu mai există emulaţie pentru sportul de performanţă. (Da, ştiu, sunt mulţi care cred că stadioanele şi sălile polivalente au fost create pentru concerte şi vor spune că nu e nicio legătură între stadion şi fotbal.) Dar aici intrăm într-un cerc vicios. Să presupunem că erau bani şi ASU Poli intra în prima ligă. Unde juca, în condiţiile în care “Dan Păltinişanu” trebuie demolat? La Arad? Greu de crezut, având în vedere “dragostea” sportivă între cele două oraşe. Rămânea proabil Târgu-Jiu şi tot o mare ruşine era pentru Timişoara.

E greu de spus ce trebuie făcut, în lipsa interesului oamenilor de afaceri timişoreni pentru fenomenul sportiv. Sportul, în general şi fotbalul în special nu mai înseamnă însă doar un joc. Înseamnă şi industie, dar şi un fenomen care poate coagula o comunitate în jurul unui simbol. Aşa cum a fost Poli. Iar Timişoara are nevoie de aşa ceva. Mai mult, sportul de performanţă înseamnă şi modele pentru copii. Iar dacă aceste modele sunt de proximitate, din Timişoara, cu atât mai mult copiii vor ieşi să facă sport. Nu toţi vor fi campioni, dar vor fi în mod cert mai sănătoşi.

Iar din acest punct de vedere e şi de datoria autorităţilor locale să se implice într-o oarecare măsură. Nu neapărat cu bani investiţi direct, că degeaba bagi bani şi nu ştii cum să-i gestionezi, aşa cum s-a întâmplat în perioada primarului Nicolae Robu. N-o fi sportul şi fotbal cele mai stringente probleme ale Timişoarei. (Pentru unii sunt.) Dar un oraş modern, european nu prea e de conceput fără acest domeniu. Iar aici Primăria şi Consiliul Judeţean pot provoca o dezbatere (una pe bune, nu un simpozion cu vorbe frumoase), eventual discuţii cu oameni de afaceri, găsirea unor oportunităţi etc. Fiindcă dacă vrei cu adevărat să faci ceva, poţi să faci.