Programul Rabla pentru oameni n-are succes în România

Ne place să credem că într-o democrație puternică politicianul este preocupat de ce își dorește alegătorul său să i se întâmple. Firește, până la un punct, iar acel punct este sustenabilitatea unor măsuri din punct de vedere economic, în primul rând. Însă fără a afecta bugetele naționale prin propuneri legislative populiste, politicianul asta ar trebui să facă: să ia pulsul alegătorului și să ducă mai departe dorința acestuia, pe cât este posibil. Cum află el ce vrea alegătorul este o altă discuție. Există sondaje de opinie și alte instrumente, inclusiv cabinetul parlamentar în care persoanele direct sau asociațiile pot încerca să-și apere interesele.

Nu, nu voi zăbovi asupra refuzului Austriei de a ne primi în Schengen, deși poate că aceste măsurători sociologice asupra electoratului austriac i-au determinat pe politicienii de la Viena să decidă împotriva României, cu toate păcatele și meritele noastre. De data asta va fi păcatul lor și, poate, se vor spăla cândva pe cap cu el. Nu în ultimul rând, organismele internaționale de tip ONU, consilii de securitate, comisii europene ar trebui să-și regândească mecanismele de decizie, abandonând bătrânul veto într-o situație în care războiul hibrid, spionajul economic și corupția pur și simplu îți poate ține captiv un astfel de organism internațional. Dar să revenim la o altă Austrie.

Știrea că în Austria se dorește o lege mai aspră pentru circulația pe drumurile publice te poate duce la gândul că ceva nu este în regulă. La ei sau la noi. Austriecii vor să confiște mașinile celor care depășesc limita legală de viteză. Atenție, nu doar acele mașini cu care se comit infracțiuni, trafic de droguri, răpiri și alte crime, ci și pentru viteză prea mare. În logica relației politician-alegător, te poți întreba de ce se întâmplă așa ceva în Austria. Acolo asta își dorește omul de rând, să rămână fără mașină dacă apasă pedala prea tare sau politicianul a luat-o razna și nu mai ține cont de acest binom bine sudat de interese?

Dar poate că întrebarea nu este despre cetățeanul alegător care și-ar dori masochist confiscarea mașinii, ci dacă acesta își mai dorește ca mașina unuia sau altuia mai puțin adaptat social să continue să fie arma crimei în atâtea accidente. În această cheie, România nu dă semne să funcționeze înspre protejarea celor mai multi, cei cu o educație civică și supunere în fața regulilor și legilor. Preocuparea legislatorului român duce cu totul altundeva.

Înainte să numere morții de pe șosele, politicianul român nu se întreabă ce-ar vrea cel care respectă legile, ci doar ce reacție electorală ar avea cel ce dovedește lipsă de respect pentru ceilalți. Când vorbim despre o regulă care să stipuleze pragurile de viteză, depistarea și sancționarea celor ce nu le respectă, dezbaterea publică duce spre grija politicianului pentru cel care agresează, nu spre dreptul la viață și decență a celui agresat.

De pildă, se vorbește până la epuizare în parlament și în mediul online de ce mașina de poliție trebuie inscripționată, să vadă tot omul că e pericol de amendă. Sau, de partea cealaltă, pe bună dreptate alții se întreabă de ce autovehicolul poliției n-ar fi mai bine unul neinscripționat, pentru a suprinde inconștientul rutier în starea sa naturală pură de nesupunere. Părerile sunt amestecate, dar parcă ne pasă mai mult de fofilare, de porțițe în lege, de avantajarea șmecherului, nu de grija pentru potențialele victime de pe străzi.

Nu socotim că nu e treaba mea să-mi pese de cum va duce nelegiuitul o povară financiară pusă pe capul lui ca amendă, ci condamnăm cuantumul mare al amenzilor și găsim scuza că, fiind mare, oricum nu va fi plătită. Poate așa înțelegem și gestul legislativ dur al austriecilor. Cine știe, poate că au ajuns la concluzia că altfel nu mai merge, că lumea va înțelege doar din teama de aspră sancțiune, când îl arde tare la buzunar, că apelul la bun simț nu mai are efect nici în țări altădată model de civism și respect față de lege.