Vasile Popovici despre Proclamaţia de la Timişoara: “Documentul acesta nu era al nostru, ci al Timișoarei. Era documentul străzii care protestase”

În urmă cu exact 33 de ani, în Balconul Operei din Timişoara regretatul George Şerban citea Proclamaţia de la Timişoara, cel mai important documernt programatic izvorât din revoluţia timişoreană. Printre cei care se aflau atunci în balcon se număra şi universitarul, scriitorul şi diplomatul Vasile “Bazil” Popovici. Nu-l prezint ca fiind unul dintre cei care s-au implicat la redactarea documentului, deoarece chiar el a respins ideea ca cineva să-şi asume textul. Despre acele zile tumultoase de la începutul anului 1990, dar şi despre ce a urmat în interviul de mai jos cu Vasile Popovici.

Cum şi când au început discuţiile privind elaborarea Proclamaţiei? Nu trecuse mult timp de la revoluţie şi lucrurile mergeau deja pe o cale greşită. A fost şi acesta un motiv?

Lucrurile au evoluat cu mare viteză după revoluție. Cei ce fuseserăm în stradă începând cu 16 decembrie 89 am crezut – mărturisesc cel puțin în ce mă privește – că odată cu prăbușirea clanului Ceaușescu rolul nostru s-a încheiat. Reveneam la ce ne pricepeam fiecare, la profesiile noastre. Așteptările și naivitățile acelor zile au fost nenumărate. Eu unul credeam că foștii vor face un natural pas în spate, măcar de frică, după spaima prin care au trecut în zilele revoluției, dacă nu de rușine. Nici vorbă însă! Și acest lucru l-am văzut mai întâi în chiar vecinătatea noastră imediată. Nimeni nu se retrăgea de bunăvoie de la conducerea revistei Orizont, de pildă, nici de la conducerea filialei locale a Uniunii Scriitorilor. Scriitorii locali ce ne-am văzut între noi în stradă ne-am adunat la sediul Orizont și am solicitat demisii. Unii și le-au dat fără multe discuții, cu alții a fost mai greu. Dau acest exemplu ca să se înțeleagă că fiecare zi a avut lotul și provocarea ei. Pe la mijocul lui ianuarie, jocurile din presa locală (Drapelul roșu năpârlit în Luptătorul bănățean năpârlit încă o dată în Renașterea bănățeană, căreia noi îi spuneam Refătarea bănățeană) au arătat că Timișoara, aia care făcuse revoluția, nu avea o publicație care să-i apere punctul de vedere. Așa s-a născut Societatea Timișoara, formată din doar 26 de persoane de încredere, iar acest grup de tineri neexperimentați, dar hotărâți, a lansat ziarul Timișoara (din care azi n-a mai rămas nimic). Acțiunea noastră a fost dublă: prin publicația noastră, care se vindea ca pâinea caldă, în multe zeci de mii de exemplare, și prin manifestații, de câte ori se impunea. Lucrurile nu mergeau bine în ianuarie și februarie ’90 nici la nivel local și, încă mai puțin, la nivel național. Dacă cineva ia în mâini colecția ziarului Timișoara din primele lui săptămâni înțelege ce repede s-a produs maturizarea noastră politică și civică. Sursa maturizării era dorința de a-i vedea inculpați pe cei ce au tras împotriva populației și de a îndepărta din prim-planul deciziilor guvernamentale pe cei din sistemul comunist. Mai ales din aceste două necesități imperioase a luat naștere Proclamația. Aș dori să precizez aici un lucru esențial: documentul acesta nu era al nostru, ci al Timișoarei. Textul dezvolta lozincile scandate în stradă, punct cu punct. Nu era proclamația lui X și Y și nici a Societății Timișoara în ansamblul ei și nici a partidelor democratice de la acea vreme. Era documentul străzii care protestase. Faptul că ea a fost asumată ulterior de X și Y nu mi s-a mai părut tocmai în regulă. Fiindcă documentul trebuia să exprime Timișoara, am dorit ca el, înainte să fie lansat public, să fie adoptat de Consiliul local și de Consiliul județean Timiș. Ceea ce s-a și întâmplat.

De unde până unde interpretarea dată că se dorea ruperea de ţară?

În mod evident, Proclamația reașeza Timișoara în prim-plan, după ce Revoluția o așezase deja prin curajul și inițiativa timișorenilor. Voiam ca spiritual Timișoarei să fie model pentru întreaga țară. Orașul nostru avea poziția morală să se situeze în avangardă. Revoluția a reușit prin bună-înțelegere între comunitățile etnice și religioase, iar acest lucru trebuia și în continuare să rămână bunul nostrum cel mai prețios. Revoluția ne obliga să ne batem pentru purificarea scenei politice, să respingem comunismul și vlăstarii lui, să respectăm drepturile omului, să acceptăm gândul că urmează o perioadă de sacrificii (era și asta în textul Proclamației!). Și mai era acolo ceva exprimat cu toată claritatea, repetat de câteva ori – obiectivul (re)integrării în Europa. E uimitor să vezi azi că orientarea europeană revine obsesiv în textul Proclamației. Toate astea erau cât se poate de revoluționare și contrare orientării imprimate de gruparea Ion Iliescu cu tot aparatul administrativ și polițienesc din spatele lui. Gruparea instalată la București, de fapt niciodată debarcată cu adevărat, nu avea legitimitatea Timișoarei. Cei ce preluaseră puterea trebuiau să se legitimeze cumva pe ei înșiși și să delegitimeze totodată un text percutant. Instrumentul cel mai la îndemână era unul de tip securistic, îndelung utilizat de Ceaușescu: naționalismul. Măciuca îndreptată împotriva noastră era că noi urmăream, chipurile, planul ascuns să rupem Banatul de țară. Metoda era grosolană, dar și eficientă, pe fondul național-comunismului în care am stat zeci de ani sub Ceaușescu.

Aţi fost în delegaţia care s-a întâlnit cu Ion Iliescu, unul din motive fiind acela ca proclamaţia să fie citită la singura televiziune de la acea vreme. Cum au decurs discuţiile?A încercat să vă “cumpere”?

Scopul întâlnirii, ce s-a derulat la sediul parlamentului din curtea Mitropoliei, a fost neutralizarea noastră. Iliescu avea, pe de-o parte, o încredere nemăsurată în puterea lui personală de seducție. Pe de altă parte, urma să se discute și dacă n-am vrea niscaiva poziții (partea asta a apărut la final, după ce am fost conduși pe jos, până la baza dealului Mitropoliei). S-a dovedit că noi eram niște naivi: nu voiam nimic de felul ăsta. Pentru a vă răspunde la întrebare, discuțiile au fost lungi și lipsite de tensiunea vie ce s-a instalat ulterior între noi, la cea de-a doua întâlnire de la București, în timpul protestelor din Piața Universității. Întorcându-mă însă la prima întâlnire: de față au fost, în afară de Iliescu și de noi, cei patru reprezentanți ai Societății Timișoara, doi consilieri ai șefului statului, Velicu și Măgureanu. Din timp în timp, discuțiile dintre noi erau întrerupte de telefoane ce informau despre ciocnirile violente de la Târgu-Mureș, în derulare chiar atunci, în chiar seara respectivă, lucru ce pare, retrospectiv, greu de crezut. Și totuși așa a fost. Târgu-Mureș a fost prilejul pentru a scoate la lumină un serviciu național de informații, după ce Securitatea ieșise din comunism încă mai compromisă decât cadrele de partid, dacă se poate imagina așa ceva. Azi aș răspunde, dacă m-ați întreba, că pentru violențele acelea, manipulate de oamenii regimului și incitate de postul național de televiziune, vina e mai largă, de ea nefiind străini nici liderii naționalismului maghiar, ce voiau pe loc segregarea învățământului superior. Reconcilierea dintre comunități, bunul nostru cel mai de preț din Timișoara, fusese compromisă la Târgu-Mureș.

Se spune că Iliescu ar fost de acord cu legiferarea  “punctului 8”, dar cu o excepţie: Ion Iliescu. E reală povestea?

Da, e reală. Cel ce a-ncercat s-o facă a fost Velicu. Omul acesta a dispărut ulterior din peisaj. Atunci era un fel de curea de legătură cu noi, fiindcă, probabil, avea o figură ceva mai umană. Faptul că n-am negociat nimic a dat impresia că suntem niște fraieri (Iliescu a folosit la adresa noastră un cuvânt mai spilcuit: „niște veleitari”, pe care l-a rostit într-o manifestație publică la Arad, dacă nu mă înșel). Și iarăși da, ni s-a propus ca Proclamația să menționeze în text o singură excepție de la punctul 8, Iliescu însuși, iar propunerea asta ni se făcuse la Timișoara de către emisarii președintelui. Ar fi fost culmea să acceptăm așa ceva, de vreme ce chiar Iliescu încarna nemulțumirea noastră cea mare.

Dacă aţi face o scurtă istorie contrafactuală, cum ar fi arătat România azi dacă “punctul 8” ar fi fost legiferat chiar de la început?

Nu exclud posibilitatea ca noile fețe ieșite după aplicarea punctului 8, dacă el ar fi fost legiferat, să fi eșuat, dar prăpădul economic în folosul aparatului de partid comunist ar fi fost evitat. Ar fi fost evitate mineriadele, cu efecte interne și internaționale catastrofale. Capitalul de imagine obținut de Revoluție ar fi fost utilizat în favoarea țării și toate procesele democratice ar fi fost accelerate.

Strict la Timişoara. Cum arată oraşul în raport aşteptările/idealurile din 1990?  Cu alte cuvinte mai există azi “spiritul Timişoarei”?

Spiritul Timișoarei mai există. Orașul nostru e mândru de istoria lui veche și nouă și cred că timișorenii se vor bate pentru păstrarea specificității lui și atunci când noi nu vom mai fi. Mândria localnicilor, reală și justificată, este și motivul pentru care fostul primar a pierdut alegerile așa de catastrofal, după cum am susținut cu toată convingerea înainte de alegeri, în ciudă tuturor celor din jur, convinși că „tot el o să câștige”. Eu știam însă că timișoreanului nu-i place ca de reprezentantul lui să râdă lumea. Acesta e în continuare motivul pentru care fostul primar nu are nici mâine și nici poimâine nici cea mai mică șansă să revină, fiind tot mai exotic și mai penibil pe măsură ce trece timpul. Cu cât se va agita mai mult, cu atât se va afunda în nisipuri mișcătoare. Fatal e și discursul lui naționalist-șovin, demn de Ceaușescu. Sondajele, dacă e să le luăm în serios, măsoară faptul că omul e într-adevăr cunoscut, dar e cunoscut ca un cal breaz. Orașul încă nu arată bine, dar se fac pași în direcția bună, sunt multe investiții. Finanțele orașului, cu datorii uriașe la Colterm și transporturi, încă nu sunt asanate, dar ne îndreptăm totuși spre stoparea pierderilor enorme din anii trecuți.