Fragmentarea instituţională. Arhitectura neasumării

Episodul 6 din seria „De ce nu funcționează România”

Dacă politizarea arată cine controlează statul și subfinanțarea arată cum este întreținut eșecul, fragmentarea instituțională dezvăluie mecanismul elegant prin care responsabilitatea și coordonarea sunt dizolvate zilnic. Este arhitectura invizibilă a blocajului.

România nu are doar un stat slab. Are un stat fără centru – fracturat într-o colecție de insule administrative. Acestea împart același teritoriu, dar nu împart informații, responsabilități sau obiective comune. Fiecare trăiește în propriile proceduri, orgolii și propriul timp. Puzzle-ul statului pare livrat fără imaginea de ansamblu.

În practică, acest lucru se traduce prin jungla oricărui proiect public: modernizarea unui drum, construcția unui spital, extinderea unei rețele. Intri într-un lanț de instituții care nu colaborează, ci se neutralizează reciproc. Proiectul există doar în comunicate. Fiecare face „partea sa”, iar suma părților produce stagnare.

Așa începe epopeea tipică: constructorul acuză proiectantul, proiectantul acuză avizatorul, avizatorul acuză beneficiarul, beneficiarul acuză normele, normele acuză timpul, timpul acuză România, iar România acuză constructorul. Toți sunt nevinovați, în timp ce proiectul moare între hârtii.

Fragmentarea este cea mai rafinată formă de evitare a răspunderii.

Corupția lasă urme. Politizarea se vede. Fragmentarea, aproape niciodată. Ea dispersează vina în hățișul competențelor suprapuse, făcând-o aproape imposibil de atribuit.

În limbajul managementului public modern, acest fenomen are un nume precis: silozuri instituționale. Informația circulă pe verticală, în interiorul fiecărei fortărețe, dar nu pe orizontală, între instituții care depind una de alta. Fiecare își optimizează procedura internă, chiar dacă sistemul, ca întreg, se blochează. Nu există eșec local, ci doar eșec colectiv fără proprietar.

În statele europene funcționale, fragmentarea este tratată ca risc de sistem, nu ca stare naturală.

– În Danemarca, un proiect întârziat declanșează automat coordonarea interinstituțională.

– În Olanda, avizele sunt condiționate, iar întârzierile nejustificate produc consecințe administrative clare.

La noi, avizul a devenit un ritual pasiv: îl soliciți, aștepți și nu întrebi „când”, pentru a nu supăra mecanismul. Aceasta nu este doar ineficiență, ci arhitectura instituțională a neasumării. Puterea este împrăștiată atât de mult, încât nimeni nu mai poate fi prins de colț. Subfinanțarea, politizarea și incompetența prosperă tocmai în acest mediu fragmentat.

Dezlegarea nu necesită miracole, ci mecanisme concrete care să forțeze cooperarea:

1. Birouri unice cu autoritate reală pentru proiecte prioritare, nu ghișee decorative.
2. Aviz unic integrat pentru lucrări complexe, eliminând „turul” birocratic.
3. Platformă digitală obligatorie și interoperabilă pentru toate etapele unui proiect public.
4. Obligația legală de partajare a datelor, cu sancțiuni pentru blocaje deliberate.
5. Răspundere și sancțiuni colective atunci când întârzierile se repetă peste un prag prestabilit și indică un pattern sistemic, nu incidente izolate.

Fragmentarea instituțională nu încetinește statul. Îl imobilizează. Un stat care este o colecție de insule nu poate naviga cu un scop comun.

Un stat fără centru produce, în mod inevitabil, o societate fără direcție.