România bugetară şi atât, restul e poveste

Tot aud de cutare firmă şi cutare om de afaceri care s-a îmbogăţit făcând contracte cu statul şi mă cam macina mânia proletară şi justiţiară să tot văd cum se ridică pe tronuri regi ai şoselelor, împăraţi ai asfaltului şi voievozi ai energiei ieftine. Deşi nu sunt basme, aceste situaţii nu dau însă nota dominantă relaţiei de afaceri privat-stat. N-avem o ţară plină de regi ai spaţiilor verzi şi principi ai polistirenului, mai avem plebea şi păcălicii care îşi mănâncă sănătatea într-o astfel de relaţie contractuală cu statul dezordonat. Pentru neamţ a vorbit cancelarul Angela Merkel să-şi încaseze creanţele, dar pentru românul care meştereşte un mobilier la nu ştiu care spital de copii, cine va vorbi să-şi încaseze banul cât cinci fonduri de salarii? Acum o să sară lumea să-mi explice cum cutărică s-a burduşit cu bancnote din astfel de afaceri şi să nu-i mai plângem noi pe ăştia. Ba da, stimaţi navigatori de la oraşe şi sate, sectorul privat autohton fără de pile şi relaţii de partid este cel mai lovit în această perioadă, fără să fie sub lupa moderatorilor TV la primul chipiu aruncat în gradina lui Zeus şi nici la primul gemet după stimulentul de toate zilele, dar cu un TVA mărit ce amplifică blocajul financiar şi cu la fel de mulţi angajaţi pentru care “majorare salarială” este, de ceva ani, o expresie din limba tutsi, intraductibilă în birourile patronale. Plebea asta din sectorul privat poate să îngroaşe rândurile şomerilor, să dezechilibreze familii, degeaba, căci totul rămâne sub reprezentarea grafică a “la sută” (%) din analizele institutelor de statistică şi fără o prea mare îngrijorare din partea guvernului şi (măcar) opoziţiei liberale, vorba aia.

Primăriile nu-şi mai încasează impozitele, nu doar de la rău-platnici ca asistenta de pe salvare sau îngrijitoarea de la grădiniţa bugetară, ci de la tot mai mulţi români “invizibili” din sectorul privat, cei care, atâta timp cât au putut, au pompat bani în sistemul care astăzi finanţează delegaţia lui Boc cu juma’ de milion de dolari, salariile într-un parlament somnambul plus cabinetele aleşilor (tot spectrul, fără discriminare, PDL, PSD, PNL, UDMR, minorităţi şi trădători), lefuri pentru directori politici în funcţie şi directori câştigători în instanţe, dar şi o de o serie de preocupări ministeriale provocate de presiunea străzii, dar care se opresc, inevitabil, cu strategiile la porţile firmelor private. Ar fi bine ca viitoarele guverne PSD-PNL sau, cine mai ştie?, vreun Boc 7 să nu-mi dea deptate, dar există riscul ca privatul să nu mai aibă ce impozite să vireze la stat pentru alcătuirea bugetului care alimentează aparatul birocratic, de-ajungem să trăim drame ca în Argentina, cu plebea golind brutăriile, Boc fugind din măcelării cu halca de carne, iar Elena Udrea spărgând vitrinele cu pantofi de damă. Glumeam, chiar aşa departe n-om ajunge, dar vine ea moţiunea de cenzură, cu un bagaj de speranţă popular mai ceva ca alegerile anticipate. Să se voteze cum vrea poporul, să dăm timpul înapoi şi să vină Johannis premier călare pe un cal alb. Mi-e teamă însă că pentru investitorul german mai trebuie să vină o dată Angela Merkel, să pună o vorbă bună în limba teutonului şi la domnul Klaus de la Sibiu. Cât priveşte privatul carpatin, parcă văd că va fi aprig apărat de şeful Opoziţiei, Vasile Blaga. Klar? Gut!