Proclamatia de la Podu’ Modos

Zece lideri ai revoluției de la Timișoara au lansat anul acesta din balconul Operei o “A Treia Proclamație de la Timișoara”, gest care m-a impresionat plăcut, în ciuda unei note de ușoară naivitate a semnatarilor. Oamenii ăștia chiar au pus mâna pe pix și au scris un document politic în 14 puncte, cu un mesaj aproape pertinent și bine articulat, când puteau foarte bine să se certe, să arunce cu muci unul într-altul și să-l fugărească pe Doru Mărieș pentru că ar fi pupincuristul lui Băsescu și nu al lui Iliescu. Firul roșu al manifestului constă în modificarea Constituției și promovarea unui set de principii adunate într-un “Eseu pentru Noua Republică”. Cei zece vor depolitizarea administrației publice și ocuparea tuturor posturilor prin concurs, revendicare ce-ar provoca obligatoriu un zâmbet oricărei guvernări trecute, prezente sau pe picior de revenire la Palatul Victoriei. De bun simț sunt legiferarea în sensul pierderii mandatului în momentul în care alesul are chef de traseism politic, eventual cu escală în UNPR, și revenirea la alegerile pe liste, după experimentul nu foarte reușit cu actuala formulă de uninominal. Întoarcerea la popor se vrea o treabă cam cum e ruga la țară, anuală. Românului i atribuie arma cu două tăișuri a referendumului, un hopa-mitică pentru demiterea președintelui și dizolvarea parlamentului, ca și cum nu ne-am “fript” suficient în ultimii 22 de ani cu “înțelepciunea” poporului.

Semnatarii, printre care și Costel Bursuc, șeful departamentului revoluționari din PSD Timiș, mai cer, fără nicio emoție, confiscarea averilor ilicite, fiind limpede că așa ceva nu se mai poate întâmpla în România de azi. Iar dacă chiar s-ar ajunge la asta, cumpărarea de terenuri aproape moca de la colegii de arest și revânzarea lor pe piața liberă nu e o treabă chiar ilicită, cât mai degrabă una mârlăneasc-șmecherească. Interzicerea prin Constituție a votului prin corespondență sau a comasării alegerilor sunt alte solicitări corecte, dar care m-au trimis repede la lista cu semnatari, să văd dacă nu cumva este și Victor Ponta printre dânșii. Nu l-am găsit, dar așa s-ar fi explicat că întreaga vină pentru starea precară a democrației din România, prezumată în documentul citit zilele trecute în balconul Operei din Timișoara, cade exclusiv pe țeasta lui Băsescu, ocolindu-se amnezic perioadele 1990-1996 și 2000-2004, mandatele președintelui Iliescu, măi dragă!, când lucrurile au mers “ca unse” și aproape c-au fost respectate drepturile elementare ale omului. Totuși, în ciuda unui exercițiu bun de imagine, cei zece semnatari n-au nicio scuză că a lor proclamație de la Timișoara nu face nicio referire la foștii securiști și la aparatul de activiști de partid comunist. Dacă nu o lustrație cum ar fi dorit-o George Șerban în Proclamația de la Timișoara, măcar o condamnare de formă a membrilor fostei poliții politice ar fi fost binevenită, așa, pentru echilibrul manifestului. Ce mare lucru era să fi apărut în text propunerea ca foștii securiști să nu mai poată activa în viața lor ca factori poștali sau șoferi de troleibuze?! Că tot nu se supăra nimeni.