Cine rupe pisica in povestea Politehnicilor?

Viitorul imediat sau ceva mai îndepărtat al fotbalului local reprezentat de cele două Politehnici Timișoara este un subiect tabu. Nici presa, nici autoritățile locale, cele universitare nici atât, nu vorbesc despre ce se va întâmpla odată și-odată cu conflictul ăsta mocnit dintre cei de la ACS Poli și cei de la ASU Politehnica. Iar când cineva deschide subiectul „și-o ia” cu o vehemență care pune la îndoială până și ideea de libertate de exprimare. Lucrurile par complicate, dar nu sunt deloc. Avem două entități sportive care își spun Poli. Niciuna nu are vreo altă legătură cu istorica Poli decât prin asocierea cu Universitatea Politehnică. Avem o finanțare publică pentru ACS fără de care la nivelul primelor două divizii s-ar muri de foame. Și mai avem o tifoserie care există, e reală, pipăibilă, bună, rea, inflamată, inflamabilă sau rațională, dar este singurul element original din toată discuția asta. Galeria din Peluza Sud este aceeași din vremurile bune ori proaste ale ultimelor două decenii, lucru pe care nu poate nimeni să-l conteste.

Însă dincolo de aceste date nu este nimic complicat. Doar că decidenții se feresc să vorbească despre aceste lucruri simple. Cu o singură excepție: Liviu Anton, președintele ACS Poli, om de afaceri și profesor la UPT. În emisiunea televizată „În prelungiri”, oficialul echipei din liga a II-a a arătat care sunt opțiunile pentru la anul, în ideea că ASU Politehnica va promova în liga a III-a și că Senatul UPT a decis cândva că nu va susține mai mult de o echipă profesionistă. 1) ASU să devină satelitul ACS, ceea ce mi se pare o provocare ce nu va deschide dialogul dintre părți; 2) ASU să renunțe la asocierea cu UPT și la numele Politehnica, la fel de fantezist; 3) ASU și ACS să fuzioneze (sub ce nume?, în ce divizie?), de discutat.

Soluțiile au fost enumerate de președintele ACS Liviu Anton și, în mod evident, nu cuprind și varianta utopică 4) ca UPT să renunțe la asocierea cu Primăria Timișoara și CJ Timiș la ACS Poli. Ori varianta 5), ca ACS să dispară din lipsă de finanțare, în cazul în care mașina de vot politică va deveni defavorabilă primarului Robu în ambele instituții publice. Sau ipoteza 6), tot absurdă, ca ASU să nu-și mai dorească o activitate sportivă mai sus de liga a IV-a, ca astfel să rămână sub patronajul UPT. Tot Liviu Anton mai spune că decizia pe care o va lua Senatul nu poate fi influențată de suporteri.

Fără să bănuiesc cum se va sfârși treaba asta, constat doar că un dialog care ar putea preveni o soluție amară vreuneia din părți nu este demarat ori încurajat de nimeni. Nici de suporteri, nici de primar, orgoliul fiind „cancerul” ce afectează ambele părți. Ne furăm căciula dacă ne facem că nu vedem otrava ce-a cuprins consumatorul de fotbal din Timișoara și cum este el îndepărtat de stadioane. Mulți-puțini câți sunt, fanii ACS ajung să se bucure de înfrângerile ASU, iar cei de la ASU să bea voioși bere Corona când ACS pierdea în fața echipei brașovene. În tot acest timp, oficialii o dau populist în mesaje politice cum că toată lumea are loc pe lumea asta și alte poezii de adormit copiii. Așteptând ipocrit ca treaba grea de rupere a pisicii între Politehnicile fotbalului timișorean să fie făcută de FRF, prin regulamentele de organizare.

Din punctul meu de vedere e simplu. Eu, ca polist, voi susține Politehnica Timișoara care joacă pe stadionul „Dan Păltinișanu” și care are un viitor în prim-planul fotbalului românesc sau european. Dacă UPT, primăria, CJT, în fine, vreun investitor local spun că de acum înainte pe „Dan Păltinișanu” va juca ASU Politehnica în liga a III-a, e foarte bine. Dacă o vor pe Poli din liga a II-a mâine-poimâine în prima divizie, la fel de bine, dar trebuie luată o decizie. Decizie care nu are cum să nu fie dureroasă dacă nu există discuții și compromis de ambele părți. Ca până acum nu mai merge, cu bigamia asta a UPT. E ca și cum ți-ar plăcea și fata aia că e prima iubire, și aialaltă, că e mai frumoasă, dar și pe aia mai bogată. Nu mai merge, trebuie să se știe odată despre ce Poli vorbim, chiar dacă facem rahatul praf și ne doare lucrul ăsta.