Manelizarea revolutiei

Având la activ o bogată experiență a mitingurilor și manifestărilor decembriste, apoi post-decembriste, nu ascund faptul că în ultimii ani m-am simțit stânjenit participând la asfel de adunări pe care cu greu le mai poți denumi populare. De ce? Pentru că de dragul poeziei și al filelor de istorie, recent, mai toate grupurile care protestează la adresa cuiva și pentru a obține ceva simt nevoia să se umple de penibil scandând “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!” sau “Ultima soluție, încă o revoluție!”, fiind limpede ca lumina zilei că aiasta nu se mai poate. Scene de o naivitate jenantă astăzi am trăit scandând ani de zile acest lucru în timpul regimului Iliescu, când noi, românii, făceam reforme cu târnăcopul mineresc, iar alte țări, cu institute de deconspirare a cadrelor fostelor servicii secrete. Ultima oară când am scandat așa ceva știam că intru în domeniul metaforelor, dar m-am lăsat luat de val și am clamat degeaba, firește, o nouă revoluție pentru fotbalul românesc. Același lucru li se întâmplă azi și revoluționarilor care, fiind lăsați pe dinafară de lege la capitolul recompense bănești pentru participarea la revoluția din decembrie 1989, au amenințat cu “încă o revoluție” pornită tot de la Timișoara, din Piața Operei.

Sunt infinit mai multe motive să credem că Balint, Fortuna, Burlacu și compania nu mai apucă în viața asta să facă o revoluție, decât argumentele că le-ar mai reuși așa ceva. Pe de o parte putem vorbi de lipsa solidarității în vremurile de acum. Dacă vreun revoluționar grevist al foamei va crede că platformele industrialo-imobiliare din proprietatea fraților Cristescu vor ieși încolonate spre centru pentru a rupe lanțurile de jandarmi se înșală. Tineretul de astăzi habar n-are ce e ăla un securist, o “Epocă Ceaușescu”, interzicerea călătoriilor peste hotare, chestiuni care în 1989 ne-au adunat în fața Operei sau la județeana de partid. Pentru mulți dintre junii de azi “lupta pentru libertate” ar putea însemna o linie mai bună de Internet, o linie aeriană spre Marea Britanie sau dreptul la o linie trasă pe nas în toaleta cluburilor de fițe. Ce să-i mai lege acum pe revoluționarii care cer un drept bănesc de care marea parte a populației nu beneficiază? Populație formată din profesori, cadre medicale și alți bugetari care se confruntă cu curbe de sacrificiu social la care i-ar putea pofti chiar pe actualii protestatari revoluționari.

În 1989 ne uitam la libertățile și bunăstarea de dincolo de Cortina de Fier și ne doream să fie și la noi la fel. Acum poți clădi o revoluție plecând de la nemulțumirea în programele de austeritate ale guvernului când aproape întreaga Europă se pregătește să taie bugete pentru a nu cădea Italia, Spania, Grecia sau Portugalia în prăpastie? Suntem un stat membru NATO și UE. Unde vor fi politicul și spionajul americane, rusești sau ungurești care ar susține astfel de mișcări fie și la marginea Europei, de dragul lui Costel Bursuc sau Petre Boroșoiu? Dovada că lozinca “Azi în Timișoara, mâine în toată țara” este folosită în registru manelistic stă și în faptul că astăzi se adună la un loc 200 de luptători pentru a cere dreptul la renta de stat, în timp ce în zilele aniversării revoluției nu se adună nici măcar un sfert dintre ei să-și amintească cât erau ei de tineri în 1989 și cum luptau din considerente civice cu comunismul. Chiar așa, oare în acel decembrie de foc capii revoluției s-au gândit măcar vreo clipă că luptă pentru câteva sute de lei de la stat primite de milă peste două decenii? Sau că dacă scapă cu viață din acele dramatice evenimente vor ajunge ca la bătrânețe să se certe între ei pe motiv că unul a ținut cu Băsescu, iar ălălalt a fost țucălarul lui Iliescu? Uite, de aia nu mai e valabilă chestiunea cu “ultima soluție, încă o revoluție”.