Falimentul administratiei Ciuhandu

Mare dreptate au avut făuritorii democrațiilor occidentale când au limitat accesul la anumite funcții la două mandate. Știau ei ce știau că permanetizarea la putere naște monștri și multă corupție. Și dacă nu corupție, măcar blazare și „miserupism”. Așa se întâmplă lucrurile și în Primăria Timișoara condusă de patru mandate de Gheorghe Ciuhandu.

Dacă în primele mandate s-a mai făcut câte ceva, în ultimul timp instituția a devenit un poligon de încercare pentru tot felul de experimente suspecte. Acolo se ajunge când îl pui pe prietenul fiului șef la Urbanism, fiu care are afaceri în domeniu. Și faci asta cu riscul de-a pierde un proces, așa cum s-a și întâmplat de altfel, și a desființa o întreagă direcție. Prietena soției are în subordine o ditamai direcție, specializată în trimis scrisori la orașele înfrățite. Unchiul viceprimarului moștenitor ajunge șef la Patrimoniu, înlocuind un fost director bolnav de DNA-ită. Fiica secretarului este notărița oficială a instituției. Vorba vine instituție, că acolo e o ditamai șandrama.

Creându-se aceste îmbârligături, normal că nu mai poți să-i spui șefului de la Mediu că se poate cumpăra firul de iarbă mai ieftin de un euro bucata, că imediat îți amintește că un constructor cu nume de monedă braziliană, abonat la banii primăriei, inclusiv parcuri, ți-a ridicat casă la Șag. Nu poți să-i spui secretarului că fiica are tarife prea mari, că ți-o întoarce prompt că îl doare mâna de câte autorizații a semnat peste rând pentru o firmă de arhitectură și făcut PUZ-uri.

Nu-i mai poți spune la șefului de la Drumuri să înceteze coțcăriile, că poate își aduce aminte de o afacere cu troleibuze, un Motan coleg de partid și o firmă mare din Cehia. Nici că mai contează că tot ce se achiziționează e mult mai scump decât în orice oraș, că am ajuns ca în țara băgrinului să cumperi salcâmi din Olanda la prețuri astronomice, că aduci bolovani din Grecia, când un județ vecin e celebru în lume pentru carierele pe care le are. Astfel s-a ajuns ca monumente istorice să facă loc palatelor cu turnulețe, că spitalele au ajuns pe mâna țiganilor, că în buricul târgului se ridică acvarii de neam prost.

„Noi facem administrație, nu politică”, auzim tot mai des. Nu zău, pe bune? Dacă nu ai lua-o ca pe o glumă proastă, ai întreba: care administrație? În folosul cui? Al unor găști puse pe căpătuială? Că un om simplu până își scoate cea mai mică autorizație din primărie ajunge la pensie, dacă nu în cimitir. Evident, dacă se încăpățânează să nu dea șpagă sau să apeleze la pile. Care administrație? Și un primar din Adunații Copăceni are probabil o mai largă viziune decât marii noștri edili. Să transformi centrul Timișoarei în Strehaia Banatului numai administrație nu este. Să iei bani cu japca pentru parcări inexistente, nu aduce a administrație, ci haiducie pe invers. Adică iei de la cei săraci și mulți, ca să-i dai celor bogați și puțini.

Mulți vor spune că s-au mai făcut unele lucruri. Normal că s-a mai cârpit câte ceva. Era chiar culmea ca la un buget de 300 de milioane de euro anual, să nu se facă nimic. După 16 ani de administrație Ciuhandu, Primăria Timișoara a ajuns să fie un mare bâlci (nu chiar al deșertăciunilor), în care fiecare face ce îl taie capul. Un bâlci în pragul falimentului. Și moral și de tot felul. Și în care procurorii DNA încep să se simtă ca acasă.