Mai bine un SF amuzant, decat un horror plictisitor

Multă lume, din ce în ce mai multă, spune că primarul Nicolae Robu este un copil ajuns, brusc, prea mare. Că oscilează între idei năstrușnice de modernizare a Timișoarei și stări sufletești caracteristice pruncilor nelăudați pentru priceperea de a ridica cel mai frumos oraș din lego. Presa a relatat zilele trecute un astfel de moment în care edilului șef al urbei aproape că-i dădeau lacrimile de atâta nedreptate din partea mass-media și onor opiniei publice nerecunoscătoare pentru expozia sa în actul de administrație.

Deși unii îl suspectează, nu cred că micile supărări ale lui Nicolae Robu sunt scene de teatru bine regizate, precum melancoliile televizate ale lui Traian Băsescu. Ba cred că Nicolae Robu nu a apucat să se coacă bine ca politician, omul rămânând încă în bula sa universitară de la Politehnică. Nici cei patru ani de opoziție nevinovată în Senatul României nu au fost în măsură să-l tăbăcească ca om politic, iar întoarcerea acasă într-o poziție de primar al Timișoarei e posibil să-i provoace anumite dezechilibre, umane până la un punct.

Dar cărui politician nu-i plac laudele și cărui ziarist „nevopsit” nu-i place să critice? Nicolae Robu vine după ani de șefie la rectoratul Universității Politehnica, domeniu în care presa venea doar când se tăiau panglici la finalul unor investiții de succes, laboratoare, fântâni arteziene, baze sportive etc. Își bătea cineva din presa de scandal capul să cerceteze dacă în derularea unor astfel de proiecte ar putea fi ceva necurat, contracte direcționate sau alte cele banale într-o administrație municipală? Evident că nu. Cu tot „veninul” și „săpăturile” între dascăli, atmosfera din Politehnică nu se poate compara cu „șerpăria” din primărie, cu intrigile politice de acolo, cu manevrele subalternilor și cu o presă ceva mai activă și uneori incisivă, la urma urmelor fiind vorba de măria sa banul public.

De aici și până la o mare dezamăgire pentru primarul Robu n-a fost decât un pas. Ce ne facem însă dacă, dincolo de încercările presei de-al aduce pe Nicolae Robu cu picioarele pe pământ, edilul liberal își are și dumnealui dreptatea sa? Uneori. Bineînțeles că expunerea ideii ca Timișoara să aibă metrou poate trezi zâmbete acide. Și nu numai așa, de-al dracului, ci gândind că un astfel de mijloc de transport se pretează unor centre urbane mult mai mari. Apoi poți crede că fantezistă (din cauza costurilor) ar fi și îngroparea liniilor ferate ce străbat orașul. Foarte corect, dar ce ne oprește pe noi să ne imaginăm cum va arăta orașul în perspectiva unor cincinale, poate decenii?

Asta se cheamă că o primărie are un plan de dezvoltare, masterplan sau cum s-o numi?, după care orașul se va dezvolta în următoarele zeci de ani, când vor fi bani, și nu neapărat sub mandatele lui Nicolae Robu. De ce ar fi mai reconfortant pentru mine, ca cetățean, să nu visez frumos la cum va arăta orașul în care trăiesc și în care m-am născut? De ce să nu știu de acum, chiar dacă nu mai apuc, că Timișoara va fi străbătută de un coridor verde în loc de linii ferate și conducte pline cu homeless? De ce să nu-mi imaginez cum va arăta viitorul stadion sau noua sală polivalentă? Țara, județul sunt pline de comune pentru care canalizarea, alimentarea cu gaze și apă potabilă sunt frumoase precum o Fata Morgana. Oricând aș prefera ca primar un copil care visează frumos decât un bătrân care a uitat pentru ce-a venit în primărie în urmă cu patru mandate.