Puteam avea în 1918 o Românie federalizată? Pe urmele lui Ioan Slavici

Mâine sărbătorim Ziua Naţională a României, un nou prilej de festivisme, declaraţii sforăitoare şi grohăieli patriotarde, care de care mai groteşti. Dar poate ar fi şi momentul pentru unele reflexii. Este România de astăzi aşa cum şi-au dorit-o făuritorii unirii ardeleni şi bănăţeni adunaţi pe 1 decembrie 1918  la Alba Iulia? Exista atunci şi o altă soluţie decât un stat unitar? În condiţiile în care şi astăzi, mai ales în Banat, nu puţini sunt cei care vorbesc de o descentralizare profundă, ca să nu folosească termenul devenit tabu de federalizare, şi atunci a existat cel puţin un personaj care şi-a dorit o Românie federală. Este vorba de Ioan Slavici, cunoscutul prozator şi publicist, născut nu departe de Timişoara, la Şiria, în judeţul Arad.

Pus la zid multă vreme, considerat trădător, germanofil şi prea fidel habsburgilor, Ioan Slavici s-a numărat printre românii ardeleni care nu au dorit o unire necondiţionată. De fapt, Slavici era mai degrabă un rusofob, adversar al Rusiei Ţariste, decât un germanofil convins. La finalul Marelui Război, Slavici era convins că România nu era pregătită pentru o unire administrativă. El vedea mai degrabă o Românie federalizată, în care fiecare regiune să îşi păstreze identitatea şi specificitatea, iar unirea românilor ar fi urmat să fie înfăptuită doar pe plan cultural şi spiritual. Pentru Slavici, unitatea însemna diversitate, iar nu uniformizare. Pentru aceste idei el a făcut puşcărie şi în Ungaria, dar şi în România.

Într-un fel, el venea pe urmele bănățeanului Aurel C. Popovici, cel care vedea Transilvania și Banatul integrate într-un imperiu federalizat pe modelul Statelor Unite. Numai că Popovici vorbea de „Statele Unite ale Austriei Mari”, iar nu de o Românie federalizată. Era Slavici un anti-român, cum a fost acuzat în epocă? Nicidecum. A fost unul dintre cei mai mari promotori ai culturii româneşti în Transilvania. De la el vine chiar expresia “soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare”. A fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Mihai Eminescu. Trăind însă foarte mult timp la Bucureşti, a observat diferenţele culturale, chiar de năravuri, între provincii, dar vedea în acest lucru şi o unitate prin diversitate. Diversitate care nu trebuia însă uniformizată forţat.

„Nu, iubite amice, pe mine temnița ungurească nu m-a făcut nici să-i urăsc pe maghiari, nici să-i iubesc mai presus de alți oameni. Încă mai puțin au putut temnițele românești să-mi împăienjenească ochii pentru ca să nu mai văd prăpastia spre care ne împing pe noi, românii, relele noastre îndemnuri. Stau pe gânduri, mă uit împrejurul meu și nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în fața temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chișinău, la Cernăuți, la Brașov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timișoara, ba până chiar și la Sibiu să fie cum e azi la București. Pentru ca să mă pot bucura, ar trebui să văd petrecându-se în România Mare faptele în vederea cărora am scris noi toți cei ce am stăruit pentru refacerea moravurilor în România încă nu mare. Iubite amice, după toate celelalte, cum rămâne cu norocul cel mare!?”, scria dezamăgit, în 1921, Ioan Slavici într-o scrisoare. O dezamăgire pe care o anticipase însă cu mult timp în urmă.

Iată ce-i scria lui Nicolae Iorga în 1907, prieten care 12 ani mai târziu îl scuipa în plină stradă: “(…)ndeosebi în ceea ce privește viața culturală românii din Împărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România. Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina. Dacă e vorba de cultură economică, în România săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc „Raubwirtschaft”, storc și pământul, și pe muncitorii lui, și țara întreagă e paraginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele și desfrâul sec nu sunt cultura economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceștia. Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Ai dori dumneata ca frații dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Țara Ungurească ori cei din Bucovina să ajungă și ei în starea în care se află cei din România?”.  

În anii care au urmat, când entuziasmul Unirii s-a mai estompat, chiar marii corifei ai acesteia, precum Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida-Voevod, dau urme de remuşcări. Este celebră şi povestioara, oarecum apocrifă, în care Vaida-Voevod îl întreabă pe Maniu, referindu-se la actul de la 1 decembrie 1918: „Măi, Iuliu, oare bine am făcut ce am făcut?”.

În 23 februarie 1919, la Curtea Marţială, începea „procesul ziariştilor” acuzaţi de „atentat la siguranţa statului”, fiindcă i-ar fi sprijinit pe germani. Printre aceştia se numără Slavici, Tudor Arghezi, N.D. Cocea, Dem. Teodorescu. Slavici a fost condamnat la cinci ani de închisoare, dar a fost eliberat după 11 luni. A fost şi singurul din lot care nu solicitat graţierea regelui Ferdinand, fiindcă dacă ar fi făcut acest lucru, admitea că a greşit. A fost trimis apoi în domiciliu forţat la Panciu, acolo unde a şi murit în 1925, uitat de toată lumea. Opera sa literară, şi în primul rând “Moara cu Noroc”, va rămâne pururi în istoria literaturii române. Opera politică a publicistului Ioan Slavici a fost deja uitată. Doar Gala Galaction avea să-i facă o reparaţie morală: „Ce a greșit Slavici e simplu de tot, a avut nenorocirea să nu poată, la bătrânețe, să zică altfel decât ce a zis la tinerețe și în floarea vârstei.”

P.S. Rândurile de mai sus nu sunt o pledoarie pentru ideile lui Ioan Slavici, ci arată că în 1918 erau şi alte curente de opinie decât cea majoritară de la Alba Iulia. Rămâne pentru imginaţia fiecăruia să construiască o istorie contrafactuală, cu o Românie federalizată în 1918.