Povestea zonei care este astăzi Pădurea Verde începe în urmă cu câteva sute de ani. De la pădure de vânătoare, cu acces privat exclusiv pentru contele Mercy, zona a evoluat permanent, a devenit loc pentru școala de silvicultură și loc de plimbare pentru timișoreni, arată datele Muzeului Național al Banatului Timișoara.
”Plămânul” Timișoarei, Pădurea Verde, a fost amenajată prima dată în urmă cu sute de ani. Zona era, în secolul XVIII, „pădurea de vânătoare” (Jagdwald), numită pe la 1900 şi Vadász Erdö, rezervată exclusiv contelui Mercy.
”Ar fi avut ascuns în ea şi un castel, mai degrabă un pavilion, în jurul căruia hămăiau fără încetare cei peste 100 de ogari ai contelui. De-abia după 1753, pădurea, păzită permanent de 6 husari (jandarmii vremii), a devenit accesibilă şi altor ofiţeri superiori, după introducerea administraţiei civile în Banat. La începutul sec. XX, jumătate din pădure a fost tăiată, făcând loc ogoarelor unei colonii maghiare ce s-a numit iniţial Vadász Erdö, după numele pădurii, apoi Új Szentes, iar astăzi, Dumbrăviţa”, spun cei de la Muzeul Național al Banatului.
Zona verde găzduiește și ceea ce a devenit Liceul Silvic, dar și Muzeul Satului, care a fost amenajat și deschis în 1971, dar și Ștrandul Tineretului.
”În interiorul pădurii, unele construcţii silvice mai vechi au fost înlocuite, în 1901, cu trei imobile ale Liceului Silvic, iar în marginile ei se află Ştrandul Tineretului, care a înlocuit vechiul ştrand – Plaja Comunală. Acesta se afla în amonte de hidrocentrală şi a fost desfiinţat o dată cu apariţia Uzinei de apă nr. 2, care procesa apa râului”, mai spun cei de la Muzeu.
Casa de vânătoare turcească, devenită spital și școală silvică
Una dintre clădirile aflate la Pădurea Verde a avut o evoluție cu totul spectaculoasă. Este o casă de vânătoare ridicată pe vremea ocupației turcești, renovată și devenită peste timp fie loc de distracție pentru elita vremii, spital pe vremea epidemiei de ciumă, în final școală silvică.
”În secolul 18, contele Claudius Florimund Mercy a solicitat restaurarea unei case de vânătoare ridicată în timpul ocupației turcești. Această casă de vânătoare exista încă din perioada marii epidemii de ciumă (1738-1739) în timpul căreia au murit peste 1000 de locuitori din totalul de 6000 cât avea cetatea atunci. Aici au fost amenajate în vremea ciumei spitale, fapt confirmat de existența osemintelor umane alături de bani de argint cu efigia Sfintei Maria din 1503, monede cu emblema „Herrzog von Brandemburg”, monede de argint din timpul domniei Împăratului Leopold (1658-1703), bani din bronz din timpul Împărătesei Maria Tereza și a Împăratului Franz Josef, arme și fragmente de arme. Forma inițială a clădirii era octogonală. Din fotografiile sec 19 iese în evidență caracterul arhitectural turcesc. În 1763, pavilionul a fost renovat, dată încrustată pe una dintre grinzile castelului. Aici a avut loc întâlnirea dintre generalul Bem, conducătorul armatei revoluționarilor lui Kossuth, cu generalul Dembinski de la care a preluat comanda trupelor în 1849. La sfârșitul sec. 18, castelul devenise loc de petreceri care era considerat cel mai vizitat loc de agrement al urbei. Într-o monografie a Timișoarei din 1900 („Monografia școlii silvice din Timișoara” – Ladislau Kocsis, Mihaela – Maria Kocsis, Mariana Eftimie) este menționat faptul că aici se afla un restaurant spațios care avea o sală de dans rotundă unde se dansa și se petrecea până dimineața. Prima serie de 10 elevi începe Şcoala Silvică la 27 octombrie 1885”, se mai spune în datele oferite de Muzeul Național al Banatului.
În prezent, după ani buni de zile, cele peste 500 de hectare ale Pădurii Verzi s-au întors din patrimoniul statului în administrarea Primăriei Timișoara.
Comentarii prin facebook