Cel mai bogat industriaș al Rusiei a vorbit aproape 60 de ore, cu The Economist. Nu este un disident. Fabricile lui alimentează economia de război, amoniacul lui intră în muniție, iar averea și-a construit-o respectând singura regulă a sistemului: fă bani, nu face politică. Tocmai de aceea merită citit. Nu pentru curaj, ci pentru diagnosticul pe care îl pune.
Andrei Melnicenko spune un lucru simplu: Rusia pare să fi rămas fără un viitor imaginabil. Toate drumurile pe care le vede duc în aceeași fundătură. Se schimbă doar zidul. Vasal al Occidentului. Vasal al Chinei. Război civil între clanuri înarmate. Fortăreață în stil nord-coreean. Iar ieșirea o numește cu un cuvânt care ar trebui să ne sune cunoscut: suveranitate.
Aici începe partea interesantă. Pentru că același cuvânt a avut, numai în Rusia ultimelor trei decenii, trei înțelesuri aproape opuse.
La Elțîn, suveranitatea însemna despărțirea de imperiu. O filoloagă rusă nota atunci, ironic, în jurnal: „Suveranitate față de cine – de urșii polari?”
La Putin, suveranitatea a devenit dreptul statului de a nu răspunde nimănui. Nici în afară, nici înăuntru. Marea putere care își revendică libertatea de acțiune, dar o restrânge pe cea a propriilor cetățeni. Este sensul care a făcut carieră: suveranitatea ca pumn.
Melnicenko propune un al treilea înțeles. Nu puterea statului asupra societății, ci puterea unei societăți de a decide. Vorbește despre elite care își leagă soarta de țară, în loc să-și țină banii într-o parte și loialitatea în alta. Despre cetățeni cărora li se oferă — citez — nu o simulare a participării, ci posibilitatea de a discuta onest alternative reale. Măreția unei țări, spune el, nu stă în lozinci. Stă în protejarea libertății și proprietății cetățeanului, nu ca act de bunăvoință, ci ca obligație.
Iar testul acestei suveranități este dezarmant de concret. Melnicenko îl împrumută, poate fără să știe, dintr-o piesă rusească veche de un secol și jumătate, unde este pus în gura unui țar uitat: să faci țara atât de plăcută încât oamenii să nu prefere să trăiască în altă parte. Atunci nu mai fuge nimeni.
Să traducem.
Suveranitatea nu se măsoară în steaguri, în decibeli sau în dușmani inventați. Se măsoară în sens invers: câți oameni aleg să rămână. Câți se întorc. O țară din care pleacă milioane de cetățeni — pleacă cu picioarele, în cel mai onest vot care există — poate flutura cuvântul cât vrea. Nu îl posedă.
România trăiește de câțiva ani o inflație a cuvântului „suveranitate”. Instituția este însă mult mai rară. Vorbim obsesiv despre independența statului și prea puțin despre independența cetățeanului. Aproape întotdeauna folosim cuvântul în sensul al doilea, cel al pumnului. Aproape nimeni nu spune că suverană este țara în care instituțiile răspund, proprietatea este sigură, iar participarea nu este simulată. Suverană este țara din care oamenii nu pleacă.
Istoria oferă și epilogul. Tot rusesc.
În 1905, după înfrângerea în fața Japoniei, țarul a acceptat reforme politice. În numai doi ani le-a golit de conținut. Un deceniu mai târziu, revoluția l-a răsturnat. Lecția nu este că reformele vin, ci că reformele abandonate pregătesc prăbușirea.
Oamenii ca Melnicenko nu sunt judecați după sinceritate, ci după exactitate. Își apără averea, iar averea lui are nevoie de o țară funcțională. Pentru o clipă, interesul lui coincide cu adevărul. Asemenea coincidențe sunt rare. Tocmai de aceea merită observate.
Rămâne întrebarea pentru noi. Când spunem suveranitate, la care dintre cele trei ne gândim? La cea față de urșii polari? La cea a pumnului? Sau la cea care îi face pe oameni să aleagă, pur și simplu, să rămână acasă?
Comentarii prin facebook