Pe 12 ianuarie 1985, Timișoara a amuțit. Nu metaforic. În acea zi, printr-un ordin venit de la centru, au fost întrerupte emisiunile tuturor posturilor regionale de radio din țară. Un oraș întreg a rămas fără vocea lui.
Emisia centrală fusese și ea scurtată: radioul se închidea la miezul nopții și se redeschidea la șase dimineața. Între ele — tăcere de stat.
Exista un plan, din 1968, semnat de guvern și de armată: în caz de catastrofă, studiourile teritoriale preluau transmisia către țară. București bombardat, București sub cutremur — provincia ducea vocea mai departe. În 1985, planul a rămas pe hârtie. Studiourile care trebuiau să-l execute nu mai existau.
Demonstrația a venit repede. În noaptea de 30 spre 31 august 1986, un cutremur puternic a zguduit România. Radioteleviziunea nu a transmis nimic până dimineața. O țară întreagă s-a trezit din somn, a ieșit în stradă, a răsucit butonul aparatului — și n-a găsit pe nimeni.
Nimeni nu veghea la microfon.
Timișoara și-a recăpătat vocea pe 22 decembrie 1989, în aceeași zi în care și-a recăpătat libertatea. Radio Timișoara a emis de la ora 14 la ora 22, cu o pauză de o oră la mijloc — aparatura, o singură cabină de emisie, trebuia lăsată să se răcească. Colegii concediați în 1985 s-au prezentat la studio, aproape toți, în mai puțin de o oră de la primul anunț. Nu i-a chemat nimeni. Au venit singuri.
Rețineți asimetria: instituția a fost desființată într-o după-amiază. Refacerea ei a așteptat cinci ani și o revoluție.
O revistă britanică publica săptămâna aceasta un text despre televiziunile și radiourile publice ale Europei. Diagnosticul e sec. Bugetele lor au scăzut cu o zecime într-un deceniu. Tinerii nu le mai găsesc — la propriu: pe televizoarele noi, telecomanda are buton dedicat pentru două platforme americane, iar postul public zace pe pagina a cincisprezecea a meniului, între o aplicație de yoga și un canal de teleshopping care a plătit să fie acolo.
Nimeni nu le-a interzis. Doar le-a făcut greu de găsit.
Există și o a doua mișcare, mai discretă. În mai multe țări, taxa dedicată — cea plătită de fiecare gospodărie — este înlocuită cu finanțare directă de la buget. Sună a modernizare. În realitate, este o schimbare de stăpân. Taxa, oricât de nepopulară, avea o virtute: banii nu treceau prin mâna guvernului. Bugetul anual, în schimb, se votează. Iar cine votează banii poate, într-o zi, să le stabilească și limitele.
România a făcut acest pas printre primele. De la 1 februarie 2017, taxa radio-TV — 6,5 lei pe lună, încasată cu factura de curent, plătită neîntrerupt din 1928, sub rege, sub dictatură și în libertate — a dispărut. Legea a trecut prin Parlament în unanimitate. Niciun vot împotrivă. Nicio dezbatere pe măsura mizei. Directorul juridic al Uniunii Europene de Radio și Televiziune a spus atunci, chiar pentru TVR, că finanțarea directă de la buget este cea mai proastă soluție posibilă. A spus-o în pustiu.
De atunci, radioul și televiziunea publică trăiesc din alocare anuală. Adică din bunăvoința fiecărei majorități. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Exact asta este problema: dependența nu face zgomot.
Ungaria arată capătul drumului. Săptămâna aceasta, aceeași revistă scria că televiziunea publică și-a cerut iertare pentru minciunile difuzate ani la rând sub controlul fostei puteri. Scuzele sunt onorabile. Vin însă după ce răul și-a făcut deja treaba.
Se va spune: și ce dacă? Cine se mai uită? Informația curge oricum, pe telefon.
Curge. Dar algoritmul care o aduce nu are nicio obligație față de adevăr. Doar față de timpul petrecut pe ecran. Iar în noaptea în care se întâmplă ceva grav, oamenii nu aleargă la un influencer. Aleargă la instituția despre care cred că veghează.
Noi am verificat asta de două ori.
O dată în august 1986, când n-am găsit pe nimeni.
Și o dată în decembrie 1989, când o mână de oameni neplătiți au repornit vocea unui oraș dintr-o cabină de emisie care se supraîncălzea.
Infrastructurile critice nu se construiesc în noaptea crizei. Ele se întrețin în fiecare zi în care par inutile. Pompierii nu se angajează când arde casa.
Instituțiile publice de informare nu sunt perfecte. Sunt adesea lente, uneori servile, rareori curajoase. Dar între o instituție imperfectă, care poate fi reformată, și absența ei există o diferență pe care o înțelegi abia atunci când ai nevoie de ea. Timișoara a învățat lecția aceasta. A durat cinci ani.
Instituțiile dispar în două feluri. Uneori sunt închise printr-un ordin. Alteori sunt împinse încet spre pagina a cincisprezecea, până când nimeni nu le mai caută. Diferența dintre cele două metode se vede doar în noaptea în care ai nevoie de ele.
Atunci afli dacă mai există.
Sau doar credeai că există.
Comentarii prin facebook