Există momente în care istoria îți pune în mână o carte bună. Nu este obligată să-ți aducă și victoria. Victoria se cere.
În noiembrie anul trecut scriam că Timișoara trăia un asemenea moment. Pentru prima dată după 1989, doi lideri naționali ai unor partide aflate în aceeași coaliție proveneau din același oraș. Sorin Grindeanu conducea PSD. Dominic Fritz conducea USR.
Nu era o garanție. Era o oportunitate.
Propuneam atunci un lucru de bun-simț: un pact pentru Timișoara. Cinci priorități strategice. O listă publică. Termene. Responsabili. O obligație morală ca, măcar în privința orașului din care provin, competiția dintre partide să lase loc colaborării.
Au trecut opt luni. Cred că este timpul unui bilanț. Nu al oamenilor. Al ideii. Nimeni nu a încălcat pactul. Pentru că nimeni nu l-a făcut.
Nu a existat o agendă comună. Nicio listă de priorități. Niciun calendar de monitorizare.
Nu a existat nici măcar un gest public prin care cei doi să spună: acestea sunt proiectele pentru care, indiferent de culoarea politică, vom răspunde împreună.
În schimb, au existat comunicate. Au existat declarații. Au existat fotografii. Fotografiile sunt importante. Mai ales în politică. Au însă un defect. Nu inaugurează nimic. Există și fapte care merită recunoscute.
Unele proiecte au mers înainte. Centura de Vest este în execuție. Institutul Regional de Oncologie și-a deblocat finanțarea. Alte investiții avansează, în ritmurile lor.
Dar merită observat de unde vine această mișcare.
Centura a intrat în execuție printr-o decizie națională, consolidată în perioada în care Sorin Grindeanu conducea Ministerul Transporturilor. Nu ca efect al unui pact pentru Timișoara.
Institutul a stat blocat între două finanțări și a fost deblocat prin colaborarea dintre Comisia Europeană, Consiliul Județean și Ministerul Sănătății.
Da, un blocaj a fost spart. Dar nu de conjunctura despre care scriam în noiembrie. Ci fără ca cineva să revendice acest proiect drept un obiectiv comun al Timișoarei. Întrebarea rămâne aceeași.
Ce a câștigat Timișoara din faptul că se afla într-o conjunctură atât de favorabilă? Ce proiect a fost accelerat tocmai pentru că orașul avea această influență? Ce decizie a fost obținută mai repede?
Nu întreb din răutate. Întreb pentru că aceasta este singura măsură a puterii. Nu funcția. Rezultatul.
Cred că, în aceste opt luni, am înțeles și unde am greșit. Am confundat accesul la putere cu exercitarea puterii. Sunt două lucruri complet diferite.
Faptul că oameni din Timișoara ocupă funcții importante la București nu înseamnă că orașul are o strategie. Înseamnă doar că ușa este deschisă.
Influența deschide uși. Numai strategia le transformă în rezultate.
Strategia începe în clipa în care cineva stabilește priorități, cere rezultate și urmărește dacă ele sunt îndeplinite. De acolo începe puterea. Sau ar trebui să înceapă.
Poate că aceasta este adevărata problemă a Timișoarei. Nu lipsa influenței. Ci lipsa pretenției.
Ne entuziasmăm când unul dintre ai noștri ajunge sus. Îl aplaudăm. Îi atribuim, uneori, speranțe pe care nu ni le-a promis niciodată.
Dar foarte rar îi cerem ceva. Nu ce faci pentru partid. Nu ce faci pentru cariera ta. Nu ce faci pentru următoarele alegeri.
Ci ce faci, împreună cu ceilalți, pentru orașul din care vii?
Influența, dacă nimeni nu o revendică, rămâne o biografie personală. Devine putere abia când o comunitate o transformă în obligație publică.
În noiembrie am scris despre o șansă. Astăzi nu cred că șansa a dispărut. Cred doar că timpul ei nu este infinit. Politica are un obicei prost. Ferestrele de oportunitate se închid fără zgomot. Și, de cele mai multe ori, ne dăm seama că au existat abia după ce s-au închis.
Poate că acesta este lucrul care ar trebui să ne preocupe cel mai mult. Nu dacă doi lideri politici se înțeleg. Nu dacă apar împreună într-o fotografie. Nu dacă folosesc aceleași cuvinte.
Ci dacă orașul este capabil să transforme o conjunctură favorabilă într-un proiect comun. Pentru că puterea nu se măsoară în funcții. Se măsoară în lucrurile pe care o comunitate reușește să le obțină cât timp oamenii ei se află în acele funcții. Restul sunt biografii.
Iar o comunitate care se mulțumește cu biografiile liderilor săi riscă să rateze propria ei istorie.
Comentarii prin facebook