În fiecare redacție există un viitor pacient.
Poate tocmai de aceea presa locală scrie atât de greu despre sistemul medical. Nu spun că evită. Nu spun că tace.
Dar mă întreb dacă nu cumva aici independența jurnalistului este pusă la cea mai grea încercare.
Despre politicieni este ușor să scrii. Despre administrație, la fel. Cel mult pierzi un interviu. Cel mult îți închide cineva telefonul.
Dar când scrii despre spital, miza se schimbă. Nu pentru că medicii ar reacționa diferit. N-am nici dovada și nici dreptul să afirm asta. Ci pentru că jurnalistul știe ceva ce nu poate uita: că, într-o zi, va avea nevoie de acel sistem.
Poate chiar de acel medic. Poate chiar de acea secție. Și atunci apare întrebarea pe care niciun cod deontologic nu o poate elimina: Merită?
Merită să împingi investigația până la capăt? Merită să publici acel document?
Merită să insiști când știi că, într-o zi, ai putea intra pe aceeași ușă nu cu un carnet de presă, ci cu un bilet de internare?
Nu cred că aceasta este o problemă a presei. Cred că este o problemă a naturii umane.
Instinctul de conservare funcționează înaintea convingerilor noastre.
Înaintea profesiei. Înaintea principiilor.
Nu este nevoie să te amenințe cineva. Nu este nevoie să-ți ceară cineva să taci.
Este suficient să-ți imaginezi că ai putea avea de pierdut.
Așa apare autocenzura. Nu cea impusă.
Cea negociată în propria conștiință.
În orașele mici, întrebarea devine și mai apăsătoare. Ne cunoaștem. Ne salutăm.
Ne întâlnim la aceeași cafenea, la aceeași școală, pe aceeași stradă.
Comunitatea ne apropie. Dar apropierea poate complica independența.
Acest text nu este despre medici. Marea majoritate își fac profesia cu onoare și nu au nevoie să fie apărați de întrebările presei.
Este un text despre jurnaliști.
Despre noi. Despre limitele pe care, uneori, ni le impunem singuri. Presa există pentru a pune întrebări incomode. Mai ales acolo unde miza este cea mai mare.
Iar dacă există un domeniu în care întrebările nu ar trebui amânate din prudență, acela este sănătatea. Nu pentru că medicina ar merita mai puțin respect. Ci pentru că merită cel mai mult.
Respectul adevărat pentru o profesie nu înseamnă să o ferești de critică.
Înseamnă să ai încredere că este suficient de puternică pentru a răspunde criticii.
Poate că libertatea presei nu se măsoară după întrebările pe care le pune celor de care nu depinde.
Poate că adevăratul ei test începe atunci când trebuie să scrie despre cei în mâinile cărora s-ar putea afla, într-o zi, propria ei viață.
Comentarii prin facebook