Când mai vedeam pe la meciurile UTA-ei banere cu „campioana provinciei” afișate de galeria roș-albă, oare câți dintre noi, timișorenii, nu ne-am gândit la cele șase titluri consecutive ale Chinezului din perioada interbelică? Poate nu toți, poate nu știu toți tinerii de astăzi că odată exista o echipă a Timișoarei care juca în alb-violet în spatele Gării Mari, în zona actualui stadion CFR, pe o arenă inaugurată în 1913, azi abandonată total de cei trei proprietari, persoane importante.
Arena a dispărut deodată cu gara „Domnița Elena” bombardată de aliați în al doilea război mondial. A fost reconstruită în 1949 ca stadion CFR de muncitorii feroviari din cadrul regionalei Timișoara. Nu voi rămâne la istoria Chinezului, echipa etnicilor unguri și nemți din oraș, ci doar am vrut să arăt că acest obiectiv sportiv abandonat astăzi de proprietar face parte din istoria urbei și ar putea să trezească interesul unui important politician, între două centuri ale orașului și-un drum rapid de legătură la A1.
Tot din istoria orașului a făcut parte și stadionul UMT, dar acolo un proprietar privat s-a gândit să facă ștrand amazonian peste o tribună de lemn cum n-a mai existat în România. Nu mai plânge nimeni după acea contrucție de modă britanică, cum poate că ar trece neobservată astăzi și dispariția arenei CFR, fostă Banatul, casa Chinezului, dacă un antreprenor ar pune mâna pe acel teren în scopuri imobiliare.
S-a încercat și acest lucru după revoluție, dar primăria a recuperat în instanță terenul pe care sunt construite tribunele și alte anexe ale stadionului. Fiind protejat de lege, un spațiu destinat sportului nu ar mai putea să-și schimbe destinația foarte ușor. Dar dacă decidenții vor neapărat, se poate în anumite condiții, iar de acest „se poate” ar trebui să ne fie teamă deodată cu trecerea timpului și abandonarea istoriei.
Hâtru, se spunea în pauzele meciurilor din Blașcovici că Oblemenco a dat gol CFR-ului de la Gara Mare, în prima ligă, imediat ce s-a dat jos din tren. Cum a putut Oblemenco un lucru ce pare imposibil, așa ar trebui să credem că arena CFR mai poate avea viitor, dincolo de spitalul Covid și alte planuri din mințile oamenilor. Iar pentru asta trebuie doar să se vrea.
Ne tot victimizam când autoritatea națională nu era interesată de Timișoara, căci nu aveam promovați șefi la București. Acum avem, ba omul pe care „îl avem” este proprietarul, instituțional vorbind, al stadionului CFR. Cum așteptăm ca puiul de cuc să ne facă Alfred Simonis stadion și echipă, hai să ne dorim și ca ministrul Sorin Grindeanu să se arate interesat și de nucleul central al stadionului CFR, nu numai de terenurile de antrenament, să încerce măcar să deznoade situația de la arena CFR din Timișoara.
Dacă era după mine ca măhăleanț, i-aș încuia într-o încăpere pe Sorin Grindeanu, ministrul Transporturilor, proprietarul clădirilor de la stadionul CFR, pe Dominic Fritz, primarul Timișoarei, proprietarul terenului, și pe sindicaliștii care mai au niște acareturi pe acolo, blocând orice demers de reabilitare de acolo, intuind că odată acea semnătură a lor va valora milioane de euro. Bine, poate fi invitat și Alfred Simonis, să nu zică că se face ceva în acest oraș fără cunoștința dumnealui, dar să se facă!
Și închiși acolo, poate că membrii „conclavului” ar vrea să se înțeleagă așa cum orice pesedist știe să se facă înțeles când își pune în gând să controleze o situație pe acest pământ românesc. În beneficiul orașului, firește. Vor întreba unii de ce ne-ar mai trebui un stadion, după ce vor fi făcute Lego și marea arenă „Dan Păltinișanu”. Poate că nu ne trebuie imediat, poate că nu ne va trebui unul pentru fotbal, regele sportului, dar respectul pentru părți din istoria orașului va fi și garanția că acolo nu vor răsări macaralele șmecherilor.
Comentarii prin facebook