“Acel ce n-are poftă să se bată/ E slobod a pleca. îi daţi un zapis/ Şi-n pungă-i puneţi galbeni pentru drum/ Nu vreau să mor alături de-acel om/ Ce se codeşte-a mă-nsoţi la moarte./ Azi este ziua Sfîntului Crispian/ Cel care-o mai trăi şi-ajunge-acasă/ Când i s-o pomeni de-această zi/ Va creşte parcă, şi se va-nălţa/ L-auzul numelui de Sân-Crispian./ Cel care ziua-aceasta a trăit-o/ Şi-ajunge om bătrîn, el, an de an,/ Va ospăta-n ajun pe-ai săi vecini/ Spunîndu-le: „E mâine Sân-Crispian”./ Şi mâneca-şi sumete,-arată racili/ Şi-adaugă: „Acestea-s răni pe care/ Le-am căpătat în zi de Sân-Crispian”./ Bătrânii uită. Totu-i dat uitării./ Dar el îşi aminteşte cu mândrie/ Isprăvile făcute-n ziua asta/
Şi-n gura lui va fi şi-al nostru nume/ Rostit aşa cum e, duios şi simplu, /Ca: Harry-rege, Bedford, Exeter,/ Warwick şi Talbot, Salisbury şi Gloucester,/ Viu pomenite la-nspumate cupe./ De noi vor spune fiilor părinţii, /Şi nu va trece-o zi de Sân-Crispian/ De astăzi până la sfârşitul lumii/ Să nu fim prăznuiţi noi, cei puţini, / Puţini şi norocoşi, legaţi ca fraţii; /Că toţi ce-şi varsă sângele cu mine/ Sunt fraţii mei şi-nnobilaţi vor fi,/ Oricît de-umili, de-această zi. /Iar nobilii ce dorm acum în ţară/ Blestem numi-vor lipsa lor de-aici/ Şi-a lor nobleţe lucru de nimic/ Când le vor spune unii c-au luptat/ Alăturea de noi, de Sân-Crispian.”
Am reprodus mai sus unul dintre cele mai cunoscute discursuri – azi i s-ar spune motivaţional – din literatură, vorbele fiind puse de William Shakespeare în gura lui Henric al V-lea în piesa cu acelaşi nume (traducerea Ion Vinea). Se întâmpla în ajunul bătăliei de al Azincourt (25 octombrie 1415, de Sfântul Crispian), una dintre cele mai glorioase bătălii din istoria englezilor. O oaste, slab echipată, de 6.000 de englezi, a învins o mare armată franceză, bine echipată şi formată în special din nobili, numărând peste 20.000 de oameni. Au pierit doar 112 englezi şi aproape 10.000 de francezi. Şi la şase secole de la acea victorie, englezii o pomenesc şi azi de ziua Sfântului Crispian.
Mi-am amintit de acest discurs al lui Hanric (Shakespeare) văzând cum mulţi medici şi asistente dau acum bir cu fugiţii din faţa coronaviruslui. Ştiu, au şi motive, poate nu sunt echipaţi cum trebuie, au familii, au copii. Da, nimeni nu le cere să fie eroi. Dar peste ani şi ani, când un nepot îi va întreba: “Bunicule, ai fost medic în vremea coronavirsuzlui. Cum a fost? Câte vieţi ai salvat?”, să aibă puterea de-a fi cinstiţi, să se uite în ochii copilului şi să-i spună: “Dragul meu, eu n-am salvat nimic. Eu mi-am dat demisia, că nu prea aveam echipamente şi măşti şi aveam o familie acsaă.”
Da, există şi reversul medaliei, al medicilor şi asistentelor care au stat pe metereze. Numele lor va trebui onorat mulţi ani de acum înainte. Iar peste ani şi ani, în faţa aceleiaşi întrebări a nepoţilor, vor putea spune cu mândrie, fără să roşească, precum bătrânii oşteni: “Am fost şi eu la Azincourt!”.
P:S: Unii vor spune, că în aceste zile, am avea nevoie şi de un Henric al V-lea. Asta e o altă discuţie…
Comentarii prin facebook