Criteriile pe baza cărora votează românii – sau mai exact o bună parte dintre ei, fiindcă nicio generalizare nu este corectă – nu de puţine ori sunt de-a dreptul extravagante. Şi nu mă refer la mici, bere, găleţi, zahăr sau ulei. Nici măcar la “răul cel mai mic”, principiu existent peste tot în lume. (E adevărat şi că în România nu de puţine ori acesta este înlocuit cu “răul cel mai mare”). Mă refer la nişte chestiuni care se exclud reciproc, în mod normal. Nu însă şi la votantul român. Şi o sau câteva exemple.
Mai toate sondajele de opinie din ultima perioadă arată că românii sunt destul pesimişti, un procentaj foarte mare dintre ei afirmând că lucrurile merg într-o direcţie greşită. De la sondaj la sondaj procentul este în jur de 80%. În mod paradoxal aceeaşi români, întrebaţi cu cine votează, indică, tot într-o proporţie foarte mare, în jur de 70%, partidele aflate la guvernare. Şi sunt exact aceleaşi partide care au guvernat în ultimii 32 de ani. Adică observi că direcţia e greşită, dar îi votezi tot pe cei care te duc spre prăpastie? Nu încerci să schimbi lucrurile? Chiar e greu de înţeles şi explicat aceste răspunsuri care se bat cap în cap.
Să fie o formă de masochism? Să fie cunoscutul fatalism mioritic? Sau s-or fi gândit că, dacă tot au mizat că lucrurile vor merge mai prost, atunci votează în consecinţă: să se împlinească! Dacă tot au pariat pe direcţie greşită, să dea şi partidele care pot să ducă treaba în zona respectivă.
Tot aceleaşi sondaje arată că, în topul încrederii în instituţii, pe primele două locuri stau Armata şi Biserica. Sau Biserica şi Armata. Lăsând la o parte armata, asta înseamnă că, atunci când votează, românul ar trebui să ţină cont de morala creştină. Adică să nu voteze hoţi, printre altele. Ce să vezi, însă, există parcă o fascinaţie la electorul român în a vota hoţi, mincinoşi şi derbedei. Am văzut oameni votaţi fiind în puşcărie. Am văzut primari proxeneţi sau pedofili votaţi cu mare entuziasm. Cât despre corupţi, aceştia sunt votaţi cu cea mai mare voluptate. Deşi aceiaşi români se plâng că politicienii sunt hoţi. Tot de la fatalismul mioritic să se tragă? Sau votează hoţii fiindcă ăştia “mai dau câte ceva”? Greu de spus iarăşi.
În fine, o să mă refer aici doar la o parte a electoratului român, cel hard, naţionalist. Românul verde, descendent direct din daci, convins că România este centrul energetic al Pământului. Într-o traducere liberă, buricul pământului. Votant AUR şi, într-o oarecare măsură, de PSD. Ei bine, la aceşti naţionalişti vizavi de subiectul Viktor Orban avem de-a face chiar cu un fel de disonanţă cognitivă. Fiindcă intră chiar în ADN-ul acestor oameni să-i urască pe unguri. Pe de altă parte, pe cât îi urăsc pe unguri, pe atât de mult îl iubesc pe Viktor Orban. Sau, mă rog, ideile acestuia şovine, naţionaliste, rasiste, antieuropene, proputiniste.
Imensa dramă interioară a acestor oameni este însă faptul că Orban e… ungur. Realizaţi ce frământări e în sufletul acestor oameni?! Nu mai departe decât liderul partidului extremist AUR, George Simion, declara, anul trecut, că este “Viktor Orban al României”. Ori George Simion şi-a dobândit notorietatea politică caftindu-se cu maghiarii prin cimitere. Sigur, aici ar mai fi o observaţie. Sunt intelectuali maghiari care spun că Orban este un “duşman al Ungariei”, sintagmă folosistă pentru prima dată de publicistul László Rajk în urmă cu vreo zece ani. Să-l fi citit aceşti români care urăsc ungurii şi-l iubersc pe Orban pe László Rajk? Mă îndoiesc…
Comentarii prin facebook