Un nume poate mai puțin cunoscut, dar care înseamnă foarte mult pentru Timișoara, Hans Fackelmann

Nume scris cu litere de aur în istoria orașului. De el se leagă arhitectura postbelică nu doar din Vest ci din întreaga țară.

Recenta expoziție „Hans Fackelmann”, organizată în cadrul Bienalei Naționale de Arhitectură în spațiul ARChA, al Facultății de Arhitectură și Urbanism din cadrul Universității Politehnica Timișoara, curatoriată de unul dintre discipolii acestuia, prof.dr.arh. Vlad Gaivoronschi, dar și lansarea filmului documentar „Fackelmann”, realizat de Grațian Gâldău, premiat la Gala organizată de Uniunea Arhitecților din România la Teatrul Odeon, în cadrul Bienala Națională de Arhitectură 2025, constituie un bun prilej de a evoca personalitatea unuia dintre arhitecții-simbol ai Timișoarei și unul dintre fondatorii Școlii timișorene de arhitectură, transmite UPT.

Hans Fackelmann (1933–1979) este considerat unul dintre arhitecții esențiali ai Timișoarei și o figură de prim-plan a arhitecturii românești postbelice. Personalitatea sa s-a format într-o perioadă de tranziție culturală, între realismul socialist al anilor ’50 și reînnoirea modernistă a deceniului următor. Ca profesor contribuie decisiv la întemeierea Școlii de Arhitectură din Timișoara, în cadrul Facultății de Construcții. Împreună cu artistul Ștefan Bertalan și inginerul Victor Gioncu, a creat un nucleu intelectual ce a inspirat generații întregi de studenți. Discret, cald și apropiat, încuraja dialogul și spiritul critic într-o lume de unde aceste valori ale libertății erau pe cale de dispariție.

Vârf de lance al arhitecturii timișorene
Timișoara aparține tradiției orașelor central-europene precum Novi Sad, Szeged, Zagreb, Ljubljana. Caracterul său cosmopolit și intercultural, alături de poziția geografică, au fost principalii factori care au generat un spirit avangardist din multiple puncte de vedere: cercetare științifică și tehnologii noi, arte, mentalități și stiluri de viață.

Acesta a fost contextul care a influențat noua Școală de Arhitectură și tinerii arhitecți care au venit să lucreze cu generațiile de studenți începând din 1970. Hans Fackelmann (1933-1979) face parte dintr-o generație de arhitecți care și-au început studiile de arhitectură la București, la Institutul „Ion Mincu”, sub influența realismului socialist impus, și au absolvit sub noul curent al stilului internațional promovat de Cezar Lăzărescu.

Ca profesor, a fondat, împreună cu alți colegi din generația sa, Școala de Arhitectură din Timișoara, ca departament în cadrul Facultății de Construcții. Privind în urmă, după aproape o jumătate de secol, este clar că Hans Fackelmann a fost o figură-cheie a arhitecturii românești postbelice și un vârf de lance al arhitecturii timișorene. A format un triunghi fundamental împreună cu marele artist Ștefan Bertalan și cu inginerul inspirat, Victor Gioncu, pentru școala de arhitectură aflată la început de drum.
Nu s-a considerat niciodată pe sine un exemplu sau un model obligatoriu de urmat. Cu o personalitate discretă, fără să impună rețete – așa cum s-a întâmplat în alte școli de arhitectură – a devenit, tocmai de aceea, un adevărat exemplu de urmat.

Profesorul
După absolvirea Liceului Moise Nicoară din Arad, Hans Fackelmann a urmat studiile de arhitectură la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București între anii 1953 la 1958. După terminarea studiilor s-a angajat la Institutul de proiectare IPROTIM din Timișoara, activând până în 1970, când s-a transferat la Departamentul de Arhitectură și Sistematizare al Facultății de Construcții din cadrul Institutului Politehinic „Traian Vuia” din Timișoara.

„Arhitectura este 10% talent, restul e negustorie” obișnuia să le spună studenților. Cei 90% negustorie însemnau, de fapt, felul său fermecător și cald de a fi și apropierea față de oameni, față de studenți. Niciodată arogant, pentru el proiectul și desenele nu erau la fel de importante ca actul creativ de construire. Pentru el, aceasta era esența, ca om și ca arhitect.

Studenții lucrau cu el și cu echipa lui în primii trei ani de atelier, iar el preda și teoria arhitecturii. Petrecea mult timp cu studenții seara târziu, în discuții nu doar despre arhitectură, ci și despre viață în sine. Sfaturile lui erau mereu raționale, funcționale, tipice pentru un arhitect inspirat de Gropius și Bauhaus, Mies etc., dar în același timp deschis către noile curente, către alte domenii. Polemiza creativ cu Bertalan, care era critic față de o abordare prea rațională, influențat fiind de Itten și Klee, tot din sfera Bauhaus, sau dezbătea cu vechiul său prieten Gioncu despre sinceritate și iluzie în arhitectură.

Arhitectul
Activitatea profesională a lui Hans Fackelmann ca arhitect poate fi împărțită în două perioade distincte: anii ’60 și anii ’70. În prima perioadă a lucrat împreună cu soția sa, Aurelia, la institutul socialist regional IPROTIM, unde erau adunați toți arhitecții și inginerii activi din regiunea Banat. În acea perioadă, profesia putea fi practicată într-un mod relativ liberal doar în cazul proiectelor mici. Proiectele publice mari și complexe erau realizate de IPROTIM, un fel de „corporație” socialistă integrată, care reunea arhitecți, urbaniști, ingineri de structură și instalații, geotehnicieni, tehnicieni topografi, machetiști, tipografi, etc.

În anii ’60, arhitectura, la fel ca întreaga cultură românească, trecea printr-un proces de reconstrucție, după mai bine de un deceniu de realism socialist. Tineri precum Hans Fackelmann, Sorin Gavra, Gheorghe Gârleanu, Geta Mocănel-Voia, Miloș Cristea, Ștefan Iojică, Haralambie Cocheci, Aurel Sârbu, Nicolae Dancu, erau aproape de finalul formării lor la Institutul de Arhitectură „ION MINCU” din București și trăiau schimbarea orchestrată de tânărul asistent Cezar Lăzărescu.

Alegerea lui Hans Fackelmann ca vicepreședinte al Uniunii Arhitecților din România și participarea sa la Congresul UIA – Uniunea Internațională a Arhitecților – de la Paris din 1965 au marcat începutul celei de-a doua și, din păcate, ultima perioadă a vieții sale.

Moștenirea
Universitatea din Timișoara – prima lucrare de interes public a lui Fackelmann – este concepută ca un complex semi-pavilionar, unde ritmul traveelor asigură „muzicalitatea” ansamblului și transmite, totodată, lecția importanței senzoriale a materialității, precum și pe cea a spațiului intermediar generos – intrarea acoperită și pasajul de sub corpul de clădire destinat bibliotecii, parțial pe „piloți”.
Un alt proiect tipic și important al perioadei anilor ’60 pentru Fackelmann este Școala de Muzică din Timișoara. Auditoriul său, cu aproape 300 de locuri, a fost definit drept „o capodoperă” de Yehudi Menuhin după concertul său susținut acolo, pentru acustica excepțională, apreciată ca fiind cea mai bună din Europa. La începutul existenței sale, în 1970, școala găzduia și seri de sâmbătă cu concerte rock, în foaier sau în curtea interioară.

Anii ’70 au însemnat pentru Hans Fackelmann și noi provocări profesionale ca arhitect creativ. După aproape cincizeci de ani, Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” din Orșova (1972–1976) se dovedește a fi una dintre cele mai importante capodopere ale arhitecturii românești din ultimul secol. Este rezultatul unei sinergii creative totale între arhitect și inginerul structurist Victor Gioncu, precum și sculptorul Peter Jecza, găzduind friza inspirată pictată de Gabriel Popa. Ansamblul semi-pavilionar, situat la poalele unui deal, oferă o compoziție sculpturală din beton aparent a navei principale a bisericii, turnul-clopotniță independent și extensia parterului cu accentul capelei private a preotului.

Mihai Opriș, un curajos istoric al arhitecturii și dezvoltării urbane din Timișoara și discipol al lui Fackelmann, consideră că poate ultimul său proiect – pe care nu a apucat să-l vadă finalizat și care a fost dus la capăt de soția sa, Aurelia – Biserica Catolică din Dumbrăvița, este adevărata sa capodoperă. O clădire care definește din nou o curte interioară și integrează, încă o dată, lucrările sculptorului și prietenului său Peter Jecza.

Un proiect extraordinar al arhitectului Hans Fackelmann, rămas neconstruit, este cel al Bisericii Metodiste din Chișoda. Proiectul, finalizat în 1977, a fost realizat în contextul unui concurs de arhitectură pentru noua biserică, dar, din cauza unor probleme financiare, a rămas doar pe hârtie și nu a fost niciodată construit.

Hans Fackelmann se află pe o listă restrânsă și selectă de arhitecți care s-au opus politicii lui Ceaușescu privind demolările de biserici după cutremurul din 1977. Datorită faptului că a realizat un proiect pentru Centrul Bucureștiului și pentru că era un arhitect respectat, el a avut curajul de a-i adresa direct o întrebare lui Nicolae Ceaușescu: „de ce ați permis demolarea Bisericii Enei?”. Părerea exprimată atunci de el a fost că „în vremuri ca acestea trebuie să vorbești ca ei, dar să faci ca tine”. Însă, în fața dictatorului, după demolarea primelor biserici ortodoxe din București, Hans Fackelmann nu a mai putut respecta acel principiu. Unii consideră că această intervenţie a fost condamnarea sa la moarte – nu a fost tratat corespunzător pentru boala de ficat de care suferea și nu i s-a permis să călătorească într-o țară occidentală pentru tratament adecvat.

A fost o nedreptate faptul că proiectele destinate educației, coordonate de arhitectul Hans Fackelmann, au fost parțial omise din istoriile arhitecturii românești postbelice. Cu un Premiu Național, Universitatea de Vest din Timișoara rămâne prima sa capodoperă și se află pe lista Creatorilor Remarcabili de Patrimoniu Construit din România, alături de Biserica Catolică din Orșova, considerată de el cea mai importantă și cea mai iubită lucrare a sa.

În urma lui a rămas o Școală de Arhitectură curajoasă la Timișoara, care și-a expus proiectele în anul următor morții sale la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București, într-o expoziție cu ecouri largi. La peste cincizeci de ani de la înființare, spiritul Școlii de Arhitectură din Timișoara păstrează încă o flacără vie, ceva din acest arhitect mereu tânăr care s-a stins din viață prematur, la mai puțin de 46 de ani.