Despre responsabilitate, rușine publică și plecările care nu se mai întâmplă. Când un politician greșește, ridicăm din umeri. Când pleacă, ridicăm sprânceana. Iată fotografia sinceră a culturii noastre publice.
În România, demisia încă provoacă uimire. „Uite, chiar a plecat.” Ca și cum ar fi un gest exotic, nu un reflex elementar de asumare. În loc să fie rutină de igienă instituțională, demisia este tratată ca un act de bravură personală. Am normalizat greșeala și am transformat plecarea într-o anomalie.
Trăim o inversare toxică a valorilor: nu fapta este excepțională, ci reacția la ea. În societățile funcționale, omul pleacă pentru ca funcția să rămână credibilă. La noi, funcția e folosită ca scut pentru om. Acolo unde demisia e firească, încrederea se repară. Unde lipsește, suspiciunea se cronicizează.
Politicianul român nu este educat să răspundă, ci să reziste. Să rămână, nu să se retragă. Să explice, nu să-și asume. „Anchetă”, „evaluare”, „clarificare” au devenit verbe prin care responsabilitatea este adormită. Între timp, funcțiile rămân ocupate, iar instituțiile se uzează în tăcere.
La fiecare scandal, etica este invocată rapid, dar demisia rămâne opțională. Se așteaptă justiția. Se așteaptă verdictul. Se așteaptă ca subiectul să se stingă. Amestecăm deliberat juridicul cu moralul. Condamnarea e treaba instanței. Legitimitatea e problema societății. Între ele stă demisia – nu ca pedeapsă, ci ca limită de decență. În realitate, demisiile nu vin din caractere, ci din calcule: adică atunci când costul rămânerii îl depășește pe cel al plecării.
„Nu ești condamnat” nu înseamnă „mai ești legitim”. Prima e situație penală. A doua e problemă de încredere. Politica însă trăiește din încredere, nu din achitări. Nici în alte democrații lucrurile nu sunt curate; diferența e că acolo presiunile sunt constante și tăioase. La noi sunt intermitente și decorative.
Avem, în schimb, o arhivă tăcută de demisii care nu au existat: eșecuri îngropate, scandaluri obosite, acuzații diluate în proceduri. Pentru incompetență se pleacă rar. Pentru lipsă de decență – aproape niciodată.
Nici societatea nu mai cere demisia cu claritate. O cere emoțional, o uită repede, o înlocuiește cu alt subiect. Iar politicianul învață regula de bază: poate rezista. Nu pentru că e puternic, ci pentru că prețul rezistenței e mic – presa uită, partidul acoperă, instituțiile tergiversează.
Fără plecări, instituțiile devin captive. Captive celor care greșesc și nu pleacă. Captive mediocrității ridicate la rang de normalitate. Captive fricii de a recunoaște eșecul. Când nimeni nu pleacă, instituția nu mai lucrează pentru public. Lucrează pentru autoprotecție.
Demisia nu slăbește o instituție. O curăță. O aerisește. Îi dă șansa să fie din nou credibilă. Dar demisia nu este reformă. Fără schimbarea regulilor, ea rămâne doar un ritual de curățenie, care lasă instalațiile stricate.
Poate că nu trebuie să cerem demisii cu urlete. Dar sigur trebuie să le cerem cu perseverență. Pentru că un calm fără presiune devine decor, iar presiunea fără consecvență devine zgomot.
Demisia nu este despre pierderea puterii.
Este despre momentul în care rușinea trebuie să devină mai grea decât funcția.
Iar o țară în care nici rușinea nu mai dărâmă pe nimeni din scaun, nu mai suferă de accidente morale.
Suferă de obișnuința eșecului — și asta este, de fapt, cea mai periculoasă formă de prăbușire.
Comentarii prin facebook