Tradiții și obiceiuri de Paști

Sărbătoarea Sfintelor Paști este marcată de primenirea caselor și gospodăriilor, de slujbe speciale săvârșite în cadrul Bisericilor Ortodoxe, dar și de preparate tradiționale românești.

Tradiții și obiceiuri de Paști

Simbolistica ouălor de Paști trebuie căutată înainte de nașterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul era dat în dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creației, fecundității, simbol al vieții și al reînnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind întâlnit la chinezi cu două mii de ani înainte de Hristos. Ouăle de Paști, potrivit tradiției, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra săptămâna a Postului Mare, numită și „miercurea Paresimilor”. Există obiceiul că de la în această zi nu se stricau până la Paști. Acum se alegeau ouăle pentru masă de Paști și ouăle ce urmau să fie înroșite. Chiar dacă ele erau alese în această zi, vopsitul lor avea loc în joia din săptămâna de dinaintea Sfintelor Paști, însă, niciodată în Vinerea Mare.

Oamenii cred că ouăle roșii duse la biserică și sfințite, dacă sunt îngropate într-o gospodărie, această este ferită de grindină și piatră.

Oul roșu de Paști simbolizează sângele Domnului și ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumusețe, vigoare și spor. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul și durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce. Ouăle inchistrite sunt simbolul Mîntuitorului, care a ieșit din mormânt și a înviat, precum puiul din găoace.

Ciocnitul ouălor

Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinității primordiale și se face după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocnește capul oului de capul oului ținut în mâna de partener, în timp ce rostește cunoscută formulă „Hristos a înviat”, la care se răspunde cu „Adevărat a înviat”.

În Bucovina, cojile ouălor de Paști, sunt aruncate în râu, pentru ca apa să le poarte la „Blajini” (ființe imaginare, încarnări ale copiilor morți nebotezați, al căror loc de viețuire se află la „capătul lumii”, aproape de Apa Sâmbetei). În felul acesta, și Blajinii știu că pentru toți creștinii a venit Sărbătoarea Sfintelor Paști. În dimineața zilei de Paști, copiii se spală pe față cu apă proaspătă de la fântână în care s-au pus un ou roșu și fire de iarbă verde.

În cele 7 zile ale Paștilor evreieșți (14-21 Nissan) nu se consumă decât azimă, pâinea dospită fiind interzisă, iar cel ce o consumă, ucis cu pietre (Ies, 12-15). Această pâine aducea aminte de aluatul nedospit pe care l-au copt israelițîi în noaptea ieșirii din Egipt și simboliza, prin lipsa fermenților de dospire, curăția, prevenirea stării de corupție și chemarea fiilor lui Israel la o viață curată și sfânta.

Tradiții la români

Tradițiile populare ale românilor, dar și ale creștinilor, încă din cele mai vechi timpuri, sunt departe de tradiția iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care alimentele rituale, pască și mielul, se consumau în grabă, însoțite de ierburi amare, după cum amară fusese și robia din țară Egiptului. Pască primilor creștini era o pâine dulce, care se sfintea de către preoți, apoi se împărțea săracilor. Amintirea acesteia este pască de astăzi.

La biserica pască este dusă într-un coș anume pregătit pentru Paște. După sfințirea din dimineață primei zile de Paște, pască dobândește puteri purificatoare, asemeni anafurei. Ea este sfințită și se consumă imediat după anafură. Tot în coșul care se duce la sfințit, femeile pun cârnați, ouă roșîi și impistrite, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri și alte alimente. Acestor alimente, sfințite, li se atribuie puteri vindecătoare.

În unele locuri se spune că, cine mănâncă ouă în ziua de Pașți va fi ușor peste an. În trecut albusul de ou roșu sfințit se usca, se pisa și se sufla în ochii bolnavi de albeața, ai vitelor și oamenilor. Cu slănină se ungeau rănile sau vreun picior scrântit. De asemenea, pentru friguri, omul se afumă cu slănină și tămâie puse pe o lespede. Slănină, consumată că atare, se spunea că are proprietăți tămăduitoare pentru oameni și vite. Hreanul sfințit se păstra în pământ, crezându-se că el curățește apă fântânilor, vindecă de boli și friguri. Dacă cineva îl consumă când vine de la biserica, se spune că va fi iute și sănătos tot anul.

Sarea era folosită la sfințirea fântânilor, iar azi e pusă în mâncare. Cuisoarele se spunea că sunt bune pentru dureri de masele, iar cu făînă se freca ochiul viței bolnave de albeața. Despre usturoiul sfințit se spunea că nu se strică; dar folosea și la alungarea strigoilor sau pentru tamaduirea celor bolnavi de vătămătură.

Învierea, sărbătoarea luminii

Puteri deosebite i se atribuie și lumânării de la Înviere, care este păstrată șapte ani și aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcât și din moarte. Spun sfințîi că întreagă omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos .

De aceea, în zilele noastre, Învierea este privită că o sărbătoare a luminii. Seară sau la miezul nopțîi, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morți din neamul lor. În Bucovina e obiceiul că, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată casă și în curte, că să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Să.

Mulțimile participa, în toată țară, la Slujba Învierii. În unele locuri (Moldova, Bucovina) la miezul nopțîi, când se spune că s-a deschis mormântul și a înviat Hristos, se aud împușcături și pocnituri. După unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar în acest moment ele nu au nimic de-a face, în acest context, decât cu învierea din mormânt a lui Hristos; vestesc deschiderea mormântului Domnului.

În unele locuri era obiceiul că, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri, „focurile de veghe”. În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viață lui Hristos. Flăcăîi săreau peste aceste focuri, pentru că vrăjitoarele și fermecatoarele să nu aibă putere asupra lor. În zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curțile bisericilor, că oamenii să prindă și momentul Învierii.

Din acest moment salutul obișnuit este înlocuit cu cel de „Hristos a-nviat”, la care se răspunde „Adevărat a-nviat”, salut păstrat până la Înălțarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii și a credinței creșține.

Urări după Înviere

La întoarcerea de la slujba de Înviere, creștinii pun într-un lighean un roșu și o moneda de argint, peste care toarnă apă neînceputa. Există apoi datină de a se spală, dându-și fiecare cu oul roșu peste obraz și zicând: „Să fiu sănătos și obrazul să-mi fie roșu că oul; toți să mă dorească și să mă aștepte, așa cum sunt așteptate ouăle roșii de Pașți; să fiu iubit că ouăle în zilele Paștilor”. Atunci când se da cu banul pe față, se spune: „Să fiu mândru și curat că argintul”. Iar fetele zic: „să trec la joc din mâna-n mâna, ca și banul”, „să fiu ușoară că și cojile de ouă, care trec plutind pe apă”. În unele sate, în lighean se pune și o crenguța de busuioc existând credință că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.

Familia creșțină se așează apoi la masă pascală. După această masă, capul familiei ciocnește ouă cu soția și la formulă tradițională: „Hristos a înviat!” adaugă: „Hai să ciocnim ouă, că să ajungem și la anul Paști frumoase, iar după moarte să ne vedem iarăși în ceruri!”. Apoi ciocnesc și ceilalți membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi revine celui mai în vârstă. Se crede că, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea și pe lumea cealaltă.

În ziua de Paște se spune că nu e bine să dormi, că-ți ia strigoiul anafură dintre dinți, o vinde diavolului și nu mai ai noroc în casă.

După credință populară, e bine să ții minte cu cine ai ciocnit oul prima dată pentru că, dacă din întâmplare te rătăceșți printr-o pădure, trebuie să-ți aminteșți cu cine ai ciocnit oul de Paști și imediat găsești drumul. Băiatul, dacă vrea să ciocnească oul cu o fată, îl încearcă să vadă dacă este tare, ciocnindu-l ușor de frunte. Fata încearcă oul băiatului în dinți.

În unele locuri, atât în Bucovina, cât și în Transilvania, există datina ca a două zi de Paști să vină băieții la udat. După tradiționalul „Hristos a înviat”, băiatul spune că i-ar fi sete și scoate o ulcică cu apă pe care o varsă fie pe gâtul fetei, fie pe față ei, rostind: „Să-ți fie inima curată ca apa și ea să te ferească de orice boală”. Se mai practică în ziua de astăzi și udatul cu parfum, în loc de apă, prin părțile Transilvaniei și Banatului. Băiatul primește câteva ouă roșii și este invitat la masă pascală.

Ofrandă pascală pentru morți devine elementul central al palierului popular al sărbătorii destul de arareori. În sud-vestul țării acest lucru se petrece atunci când în prima zi de Paște (eventual în a două) „se dau hore de pomană”. Fundamentală pentru hora pascală a mortului este și pomană de haine și / sau alimente. Oferită de cea mai bătrână femeie din neam (sau de o altă femeie, chiar de o fetiță, dacă în familie nu mai trăiește nici o femeie matură), ea este destinată, în virtutea acelorași analogii, doar celor de un sex cu mortul.

Joia de după Paști (din sâmbătă luminată) mai este numită Joia necurată sau Joia rea. Împreună cu prima joie de după Rusalii, formează, în credință populară din Transilvania, Joile verzi, ținute încă de femei, care cred că, dacă muncesc de aceste sărbători, le va merge rău. Săptămâna de după Pașți (Săptămâna luminată) era ținută de femei aproape toată: marțea pentru boală cea rea, miercurea pentru tunete și trăsnete, joia pentru grindină, vinerea pentru rodirea pământului.

Duminică imediat următoare Învierii este numită Duminică Tomii, fiind ziua în care Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalți apostoli când li s-a arătat Domnul, și se îndoia de Învierea Mântuitorului. În popor se crede că raiul rămâne deschis de la Înviere până la această dată pentru sufletele aflate în iad. De asemenea, se crede că cei ce mor în această perioada merg în rai pentru că, în acest interval, ușile raiului sunt deschise, iar ale iadului, închise. Despre cei ce se nasc în această perioada, se spune că vor avea noroc toată viață.

Dumininica Tomei se mai numește și Paștele mic. În această zi, prin sate, încă se mai fac hore. Mai demult, tinerii se legau frați „de sânge”, „pe datul mâinilor” sau „pe păr”.

În prima luni din a două săptămâna de după Paște se serbează Paștele Blajinilor, Paștele Morților, Paștele Rohmanilor sau Mătcălăul. Despre Blajini se crede că sunt ființe mitice, care locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, se crede că ar fi copiii nebotezați, morți după naștere sau oamenii de demult, cu o credință mai curată decât a pământenilor.

La acesta sărbătoare se împart bucate pentru morți, cu credință că acum sufletele lor sunt slobode și se pot înfruptă din acestea. Celor ce nu împart se spune că le vor cere morții noaptea. Se făceau, în unele locuri, sărbători câmpenești, unde oamenii mâncau ouă roșîi și incondeiate (ale căror coji se dădeau pe apă curgătoare) sau colaci. Sărbătoarea este mai puțîn ținută în ziua de azi.

După Înviere, la 40 de zile (în joia celei de a VI-a săptămâni) se sărbătorește Înălțarea Domnului, cunoscută, în popor și sub numele de Ispas. Este una din cele mai vechi sărbători creșține, serbată, în vremea creștinismului primar, odată cu Rusaliile.

De Ispas se organizau nedei, târguri (bâlciuri), jocuri ale tinerilor. În calendarul păstoresc, sărbătoarea marca momentul urcării ciobanilor la munte. În unele părți ale Moldovei, se tăia din vârful cozii vitelor par, care se îngropa într-un furnicar, că să se înmulțească vițeii precum furnicile.