Radu Nicosevici: Între răzbunare și teamă: votul care nu mai promite nimic, dar poate pierde tot

Radu Nicosevici este o voce importantă a societăţii civile timişorene, președinte al Asociației Academia de Advocacy şi cadru didactic asociat la Universitatea Politehnica Timişoara, unde conduce masteratul de “Comunicare strategică și Advocacy în societatea digitală”. În rândurile următoare, Radu Nicosevici face o radiografie privind turul II al alegerilor prezidenţiale

Între răzbunare și teamă: votul care nu mai promite nimic, dar poate pierde tot

Alegerile prezidențiale care bat la ușă nu mai sunt despre promisiuni. Nu mai sunt despre idealuri, viziuni sau platforme. Sunt despre emoții brute, despre impulsuri colective, despre fricile și frustrările care, în loc să ne unească, ne împing spre extreme.

Turul întâi ne-a arătat puterea unei emoții care mocnește de ani: răzbunarea. Votul masiv pentru candidatul suveranist a fost mai puțin despre el și mai mult despre ce reprezintă: o sancțiune simbolică împotriva sistemului. Împotriva clasei politice, a birocrației, a instituțiilor. O revoltă legitimă, dar canalizată periculos.

În tabăra pro-europeană, mobilizarea nu s-a produs. Candidează un om rațional, moderat, predictibil. Dar asta nu mai e suficient. Pentru că în vremuri instabile, oamenii nu mai răspund la moderație. Răspund la emoții. La impulsuri. La frică.

Și poate că frica e singura emoție care mai poate funcționa acum în favoarea democrației.

Nu o frică difuză, ci una foarte concretă:

• Frica de inflație, care ne goleşte buzunarele.
• Frica de devalorizare, care topește economiile.
• Frica de taxe punitive și de naționalizări absurde, care gonflează discursul suveranist.
• Frica de pierderea locului de muncă, mai ales în multinaționale sau în companii cu fonduri europene.
• Frica de colaps bugetar, care riscă să blocheze pensii și salarii.
• Frica de a rămâne fără scutul NATO și fără ancora europeană, într-o regiune tot mai volatilă.

Realitatea e crudă: nu mai votăm ca să câștigăm ceva. Votăm ca să nu pierdem tot ce avem.

Într-o lume ideală, ne-am mobiliza pentru speranță. În cea reală, trebuie să ne mobilizăm pentru supraviețuire democratică. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple, e nevoie de mai mult decât calcule și grafice.

E nevoie de un lider care să inspire, nu doar să explice. De un mediator între vocile divizate ale taberei democratice. De un om care poate vorbi și celor sceptici, fără să-i umilească.

Partidele pro-europene trebuie să renunțe, măcar acum, la cinism, la calcule meschine și la ego-uri. Nu mai e timp. Nu mai e spațiu pentru greșeli.

E momentul unei alianțe de luciditate și responsabilitate. Al unui mesaj comun, simplu, clar: acum nu votăm pentru viitor, ci pentru a apăra prezentul. Pentru că alternativa e un salt în necunoscut, cu ochii închiși și fără plasă de siguranță.

Poate că, în ceasul al doisprezecelea, vom înțelege cu toții că nu e vorba de „a muri capra vecinului”. Ci de a ne salva propria capră. Cea pe care, cu toții, am neglijat-o prea mult timp.