Un oarecare cetăţean de pe o stradă dintr-un oraş din România nu mai avea pace de ceva timp. Şi oarecum pe bună dreptate. Strada pe care stătea nu văzuse asfaltul de ceva decenii, şi asta dacă îl văzuse cumva vreodată cu adevărat, iar nu nişte lopeţi aruncate din când în când. Vara era un praf de nedescris, toamna şi iarna, bălţi şi noroaie. Omul a tot încercat: audienţe şi petiţii la primărie, intervenţii pe lângă un politician sau altul pe care-i mai cunoştea. Nimic. Ţinea să spună tot timpul că este contribuabil, că din taxele sale funcţionează şi primăria, iar odată şi odată, şi strada lui ar trebui să vadă asfaltul.
Şi iată că, într-o bună zi, strada cu pricina intră în reabilitare. Una serioasă. Utilajele excavează cam un metru în adâncime, se aştern tot felul de straturi, pentru ca la final să vină şi asfaltul. Cine urlă acum că nu se poate trăi în atâta gălăgie, că e praf, că trebuie să-şi parcheze maşina la două străzi distanţă, că e dracu’, că e lacu’?! Exact acelaşi cetăţean, care de ani de zile tot striga că nu i se face strada. Acum se face, dar iar nu e bine. În fine, trec câteva luni bune – cine ştie? – poate chiar un an, iar strada e finalizată ca-n filme. S-au pus şi stâlpi de iluminat, trotuare moderne, pistă de biciclete, marcaje rutiere impecabile. Ce mai, o bijuterie! Nu mai spun că, e important, trăind totuşi în capitalism, imediat după finalizarea investiţiei, valoarea casei omului nostru aproape a explodat. Da, au fost câteva luni grele, au fost nişte sacrificii mari, dar acum totul e perfect. Şi nu poţi face omletă, fără să spargi ouă. Nicăieri nu există soluţii magice pentru aşa ceva. Cam aşa este o reformă reală, începe cu sacrificii necesare, dar se termină cu bine.
Revin cu aceeaşi poveste în linii mari, dar intră în scenă şi primarul oraşului, altul decât în prima relatare. Acelaşi cetăţean nemulţumit face tot felul de memorii la primărie. Din când în când, câte o groapă de pe stradă este astupată cu asfalt sau pietre. În campania electorală, primarul vine pe stradă, vorbeşte cu oamenii, în special cu cetăţeanul nostru şi promite că strada clar se va face. Dacă va fi reales, evident. Ba mai mult, înainte de alegeri apar nişte utilaje la capătul strizii. E clar, se va face! Imediat după realegerea primarului dispar şi utilajele fără se întâmple nimic. Evident, oamenii de pe stradă au votat cu primarul, în frunte cu personajul nostru.
Mai trec nişte ani, cu cârpeli ocazionale. Din nou, campanie electorală. Primarul vine din nou pe stradă, trece şi pe la casa cetăţeanului nemulţumit. E mai bucălat, mai roşu în obrazi, cu ceva kilograme în plus. Îi mângîie pe copii pe creştet, le aduce şi nişte bombonele. Pe bărbat îl întreabă de sănătate, cum îi mai merge la lucru, parcă ar fi prieteni de o veşnicie. Îi promite solemn că, de data asta, strada chiar o să se facă. Cu câteva zile înainte de alegeri, iar sunt utilajele la capătul străzii. Nici acum omul nostru nu are vreo reţinere, se duce şi votează cu primarul cu ambele mâini. Ba îşi mai convinge şi nişte rude să facă asta. Trec alegerile, utilajele dispar din nou. Iar mizerie pe stradă, de data asta nici măcar nişte pietre n-au mai fost aruncate pe ici, pe colo.
Într-o zi, nu ştiu cum se face, bărbatul ajunge cu o treabă prin primărie şi se întâlneşte cu o veche cunoştinţă şi, din vorbă în vorbă, află că strada pe care stă ar fi asfaltată. Cel puţin în catastife. Ba încă de vreo două ori. În realitate nu se vede, dar banii s-au dat. Omului îi vine mintea al cap şi realizează cam pe unde s-au dus banii. O infimă parte şi în bombonelele copiilor.
Ei bine, cam aşa arată „reforma” în viziunea PSD. Nişte cârpeli şi totul pentru a nu se schimba nimic. Hoţia e bonus. Apropo, primarul din prima ipostază s-ar putea să nu fi fost votat de oamenii de pe strada care a fost asfaltată ca-n palmă, dacă alegerile au fost organizate în perioada şantierului. Povestea de mai sus se poate extinde de la o comparaţie între o reformă reală şi „reforma” PSD la o parabolă despre România ultimilor 35 de ani…
Comentarii prin facebook