Poziție onorantă! UPT, pe primul loc în clasamentul „Best Universities in Romania 2025”

„Să luăm un exemplu, pentru ca lucrurile să fie clare: nouă – în universități – ni se cere, imperativ, să facem ”cercetare”. Cercetarea aceasta are o dublă utilitate în lumea noastră: mai întâi pentru cel care o face, dat fiind că – pe baza ei – acumulează ”punctaje” care-i permit avansarea în carieră (și eventual atrage atenția unor străini care-l invită pe la ei, rezolvând astfel spinoasa problemă a deplasărilor în străinătate) și pentru universitate, care adună, și ea, un punctaj cumulat prin care obține o anumită poziție în ranking-urile naționale și internaționale (în funcție de primele obținând și finanțarea de la stat). Dacă toată cercetarea s-ar face – după aceste criterii – doar în matematici pure, în logică, filologie, în filosofie sau în teologie, n-ar fi nici o problemă. În aceste domenii cunoașterea savantă e un pur produs al minții, în raport cu care nu se pune problema aplicabilității. Dar ce ne facem cu cercetarea medicală sau cu cea tehnologică? Toate modelele ”fișelor” de ”angajamente” de cercetare ce ni se dau nouă au în frunte ”biotehnologiile și nanotehnogiile” (varianta apdatată ar trebui să conțină și ceva cu Inteligența Artificială și ”știința” dronelor). Problema e aceea că-n aceste arii de cercetare faptul de-a gândi ceva e validat, aproape instataneu, de posibilitatea de a-l realiza în cadrul unei industrii. De asta contează cercetarea în Occident: pentru că, printr-un mecanism adaptativ, noul gândit e testat și ceea ce funcționează e realizat în industrie, producând avansul tehnologic.

Marea noastră problemă e aceea că noi nu avem o idustrie (și, în general, un mediu extrauniversitar) în care să ne testăm și să ne validăm ideile. Ceea ce funcținează în lumea noastră sunt două tipuri de întreprinderi: cele locale, care – în general – utilizează o tehnologie mai veche, dar accesibilă financiar și care nu-și pun problema dezvoltării prin inventică (ci cel mult pe-aceea a improvizației în reparare) și cele străine, care vin cu propriile rețele – și rețete – de producție și a căror divizii de cercetare sunt în țara mamă (sau în țări cu universități mai bine ”cotate”). Pornind de aici, de la ceea ce în lumea bună e considerat a fi cercetarea adevărată și până la domenii fără mare aplicabilitate, ”studiile” noastre sunt – aproape exclusiv – de uz intern și pentru ”raportări”. Ca să faci o autentică muncă științifică îți trebuie mai întâi pregătirea necesară, apoi grupul împreună cu care lucrezi, fonduri abundente, feed-back-ul cu beneficiarul și industria / administrația / think-tank-ul care să omologheze produsul final. În procente variabile, suntem deficitari la toate. De aceea, suntem și în situația de a improviza la toate; ”de-a ne face că facem” și de-a raporta, ditirambic, ”realizări” fără măsură comună cu realitatea. Scopul ”cercetărilor” noastre nu e acela de a schimba ceva în lume sau în societate, ci de a-i furniza statului dovezi ca să ne mențină sau să ne crească ritmul salarizării. Ne place sau nu ne place, și la noi suprastructura e o reflexie a bazei: tot așa cum acolo, ”în economia reală”, oamenii se descurcă cum pot, în modalități pe care toți ”antreprenorii” le știu, dar de care nu vorbește nicicare, la fel ne descurcăm și noi – de la ministru la educatoare – mai făcând ceva, mai improvizând, mai cu niște ”ore”, mai niște diplome pentru cine are nevoie de ele, dar – tot timpul – atenți la hârtii și la proceduri.”
(https://www.contributors.ro/ce-a-mai-ramas-de-distrus/)

Sunt zeci de clasamente d-astea doar ptr PROSTIT părinți și studenți precum STIRILE din PRESA PLĂTITĂ
Universităților din România li s-a pus de ani buni eticheta de FABRICI DE DIPLOME pe bani
Catedrele sunt pline de cumetrii moștenite din tată în fiu , examenele studenților se iau pe bani și proiectele de renovare la fel ca cele din cercetare pe bani europeni sunt doar făcute ptr a ȘIFONA banii de rectori și Profesorii și camarila lor. Copiate majoritatea fără nicio utilitate în cercetare ori piață