Episodul 3 din seria „De ce nu funcționează România”
Corupția nu este o abatere de la regulă. Este infrastructura paralelă care ține în viață un stat prea slab ca să funcționeze legal.
Nu este doar plicul strecurat pe sub masă sau contractul umflat. Este mecanismul prin care statul continuă să „funcționeze” atunci când propriile instituții nu mai pot – sau nu mai vor – să funcționeze după reguli. Corupția nu apare în gol; apare acolo unde statul eșuează.
Este important însă să nu cădem în mitologia neputinței totale. România nu mai arată ca în anii ’90, iar anticorupția nu a fost o ficțiune. DNA, Parchetul European și mecanismele de prevenție din achiziții au produs rezultate reale. Dar acestea sunt insule într-un peisaj instituțional în care regulile sunt încă mai slabe decât rețelele informale. Nu întâmplător aceste insule au apărut exact acolo unde presiunea UE a fost constantă. România stagnează de un deceniu în jurul scorului de 46/100 în CPI, față de media UE de 62.
Dacă politizarea explică cine controlează administrația, iar incompetența explică de ce aceasta se golește de capacitate profesională, corupția explică prin ce mecanism este substituită funcționarea legală a statului. Corupția nu este însă doar reacția la instituțiile slabe. Este și instrumentul prin care o parte a elitelor mențin instituțiile slabe, pentru că opacitatea și slăbiciunea instituțională le servesc interesele. În timp, rețelele informale nu doar umplu golurile statului, ci ajung să-l controleze. Statul nu mai este autorul jocului, ci decorul lui.
Corupția sistemică funcționează ca o rețea: are trasee, noduri, intermediari, furnizori și clienți. Iar sectorul privat nu este spectator. O parte consistentă din corupția sistemică este cerere, nu doar ofertă: pentru multe companii, licitația aranjată e mai ieftină decât competiția reală. Când o lucrare publică își dublează valoarea fără explicații sau aceleași firme câștigă cicluri întregi de „competiții”, nu mai vorbim despre derapaje. Vorbim despre procedură.
Într-un sistem disfuncțional, comportamentul corupt devine rațional la nivel individual. Funcționarul se află adesea între două opțiuni: să respecte proceduri absurde și, ca atare, să blocheze totul sau să le ocolească și să „dea drumul” lucrurilor. Dar trebuie făcută o distincție limpede: există adaptări individuale forțate de disfuncții birocratice și există capturarea organizată a contractelor publice. Cele două nu au aceeași natură și nici același impact. Corupția funcționează ca un sistem de operare invizibil: nu îl vezi, dar pe el rulează instituțiile slabe.
Această logică creează un cerc vicios. Corupția nu doar profită de lipsa de competență, ci o produce activ. Atunci când deciziile sunt externalizate către „cine trebuie”, instituția nu mai are niciun interes să dezvolte expertiză internă. Competența devine un risc organizațional: oamenii care știu pun întrebări, deranjează, luminează zonele gri. Oamenii slabi execută. Sistemul îi preferă pe cei din urmă. În paralel, costurile sunt imense: Curtea de Conturi estimează pierderi anuale de 3–5% din PIB din nereguli, fraude și utilizare ineficientă a resurselor publice.
Comparațiile cu Occidentul sunt adesea superficiale. Nicio țară nu este imună la corupție, dar diferența reală este modul în care statul reacționează la ea. În societățile funcționale, abaterea rămâne abatere. În România, regulile sunt adesea opționale, iar rețeaua este obligatorie.
Corupția începe să se reducă abia atunci când devine prea riscantă și prea costisitoare pentru cei care beneficiază de ea.
Un stat nu scapă de corupție prin campanii morale și declarații.
Un stat capturat nu se eliberează prin declarații. Se eliberează atunci când cei care profită încep să piardă mai mult decât câștigă. Abia atunci algoritmul corupției se rescrie.
Comentarii prin facebook