Revin cu subiectul Societății Sportive Universitare Politehnica dintr-un prea puternic sentiment de vinovăție. Proiectul reconfigurării juridice întru relansarea fotbalului alb-violet a fost anunțat sumar cu părțile lui frumoase. Nu am știut la momentul redactării materialului ”Fotbalul fără patroni” caută patroni că adevărul este ușor altul. Prin urmare, rectific: „fotbalul fără patroni” nu caută patroni, ci caută doar banii acestora.
Din emisiunea sportivă de la Radio Timișoara am aflat că acționariatul așteptat să se închege la SSU Politehnica nu este unul oarecare, la grămadă. Este vorba de Druckeria (cu 10%), fosta structură SS Politehnica (90%), ce deține certificatul sportiv fără de care echipa nu poate funcționa pe locul din liga a doua, în continuare fiind așteptați alți acționari ademeniți de aceste uși deschise.
Nuanța neprinsă de mine în materialul anterior și aflată de pe undele radio este că noua societate pe acțiuni nu permite ca un acționar să depășească un pachet de 20%, ceea ce face răutăcios titlul materialului anterior. În continuare nu se dorește aducerea unui patron la echipă. Nu că ar fi cineva în Timișoara, România sau Europa care să se zvârcolească de ciudă că nu este primit ca un Abramovici la Chelsea, dar nici dacă am avea așa ceva prin zonă, statutul societățiii SSU Politehnica va zice că nu ne trebuie astfel de investiții. Doar cele mărunte sunt bune. Adică oamenii de afaceri să dea banul, dar nu mult, să nu devină majoritari, și mai apoi să vadă din când în când la vreo adunare generală a acționarilor ce se întâmplă cu acel ban dat. În rest, dacă se poate, managementul să fie nederanjat prea tare de micul, dar blajinul finanțator.
Așa stau lucrurile acuma. Nu bag mâna în foc că Universitatea „Politehnică” Timișoara în înțelepciunea ei, fiind totuși actualul patron al echipei, nu ar putea modifica actul constitutiv în cazul în care Ovidiu Șandor ar vrea să cumpere pachetul majoritar. Ori dacă un grup de firme germane ar fi de acord să investească la Timișoara, sensibilizat să investească în „Poli”, la rugămințile cuiva din primărie. Vorbim povești, firește, dar problema noastră principală nu vine atât din lipsa acelui investitor majoritar, ci din faptul că nu ni l-am dori, chiar dacă l-am zări că vine. Blocada impusă de cei de la Druckeria ar spune un NU hotărât chiar și unui șeic Mansour venit plin de bani în loja principală a stadionului încă nedărâmat „Dan Păltinișanu”, ca și cum varianta cu acționariatul mărunt îți garantează viitorul și performanțele.
Că la „Poli” la poartă e o coadă kilometrică la cumpăratul de acțiuni stă dovadă și moftul acționarilor ancestrali de a nu vinde încă acțiuni până ce suporterii „speciali” din „Druckeria” nu cumpără întâi ei pe persoană fizică, la ofertă, iar mai apoi se va da drumul la timișoreanul de rând, acel „sămânțar” luat la bășcălie pentru prea puțină dragoste de „Poli”. Dacă acum stau cu o bancnotă de 100 de lei în mână s-o dau la Poli pentru o acțiune nu mi-o ia nimeni, fie că sunt un suporter de juma de veac, fie că sunt un investitor cu miliardele la pușculiță.
De ce anume fuge Druckeria, ca și cum nu ar exista formule juridice de prevenire a unor astfel de accidente? Fuge de un om de afaceri precum Eugen Seracin, și el fost șef de galerie cuprins de visul de a deveni patron. De un Claudio Zambon care a distrus o generație și a pus clubul pe butucii ligii a treia. Ba mai mult, sub ochii cumva complici ai autorităților locale, a fost lăsat să ducă clubul la Drăgășani sau București, iar denumirea „Politehnica”, pierdută într-o pădure de patroni uitați de vreme. Apoi se mai ferește de un Iosif Armaș, deși acei ani sunt dați ca exemplu de frumoasă perioadă polistă, clădită în mod evident pe un compromis cât Casa Poporului de mare.
Se mai ferește de un patron Marian Iancu, omul care, așa sălbatic cum a fost el în raport cu autoritățile fiscale ale statului, a dus Timișoara la Donețk, la Stuttgart, la Amsterdam, la Zagreb, Bruxelles ori Manchester. De toate acestea fugim, cum am fugit și de Recaș, în momentul în care maturizarea noastră n-a mai suportat compromisul. „Poli” de acum îi așteaptă printre acționari pe cei de la „Cramele Recaș” și „Cramele Recaș” probabil că vor veni cu ceva bani. Ce frumos sună în acest context lozinca aia cu Recașul care nu e Poli!
Comentarii prin facebook