Zeci de ani, timişorenii au avut o mare frustrare – în cea mai mare parte justificată – pentru modul în care investiţiile guvernamentale au ocolit oraşul. Cu obstinaţie, aş putea completa. „Fiindcă votaţi prost!”, sugerau sarcastic PSD-iştii, care au condus ţara în cea mai bună parte a acestor ani, dar n-au reuşit niciodată să cucerească Timişoara. Mulţi timişoreni au pus cauzele acestui impas prin fragilitatea oamenilor politici pe care i-am avut. Atât lideri din administraţia locală, cât şi reprezentanţii la Bucureşti. Şi adevărul este că n-am prea avut politicieni de mare anvergură, care să răstoarne masa guvernanţilor. Şi asta în condiţiile în care, în mod constant, Timişoara s-a aflat pe locul II, după Bucureşti, în privinţa contribuţiei la bugetul naţional.
Dacă ne uităm în trecut, nu ai nevoie nici de degetele de la o mână ca să numeri politicienii timişoreni relevanţi la nivel naţional. A fost un Ilie Sârbu, de mai multe ori ministru, şef al Senatului şi… socru de premier. Lui Sârbu i-.a păsat însă de Timişoara, cu excepţia bunăstării fraţilor Cristescu, cât unei maimuţe din Africa de un pinguin din Antarctica. Şi dacă tot mă uit din trecut, dincolo de faptul că ne ocoleau investiţiile guvernamentale, ne-a costat şi rapacitatea unor politicieni locali. Iar cel mai bun exemplu în acest sens este pierderea marii investiţii Mercedes, mutată în Kecskemét – Ungaria. Se întâmpla prin 2006-2007.
Mai aproape de ziua de azi, l-am avut pe Sorin Grindeanu premier, dar numai o jumătate de an, perioadă în care a avut treabă mai mult cu legile Justiţiei, decât cu Timişoara. În fine, şi mai recent, a fost Alfred Simonis, lider al Grupului PSD în Camera Deputaţilor, iar un şi trei luni chiar preşedinte al Camerei Deputaţilor. A fost primul timişorean care a reuşit să mai direcţioneze fonduri spre Timişoara şi Timiş.
Ei bine, anul care tocmai s-a scurs a adus o premieră pentru Timişoara. Doi dintre cei patru preşedinţi ai partidelor aflate la guvernare sunt timişoreni. Mă refer la Sorin Grindeanu (PSD) şi Dominic Fritz (USR); primul este deputat de Timiş, al doilea primar al Timişoarei. Dacă mai adaug că şi premierul Ilie Bolojan a băut multă apă din Bega, fiind absolvent al celor două mari universităţi timişorene (Politehnica şi UVT), putem spune că Timişoara şi Timişul sunt într-o situaţie mai mult decât privilegiată.
Am putea fi un El Dorado. Sau măcar Cluj-Napoca. Şi spun Cluj din două motive. În primul rând este oraşul în care s-au investit foarte mulţi bani de la bugetul naţional sau au fost direcţionaţi unii investitori puternici. Şi asta în principal în mandatul lui Emil Boc de premier. În al doilea rând, există o puternică retorică despre cum „gaşca de la Cluj”, una transpartinică, ar fi conlucrat pentru binele oraşului. Da, i se spune „Grupul de la Cluj”, dar acesta era limitat strict la o grupare din PSD. Or şi în Timişoara s-a tot vorbit despre cât de eficientă este/a fost această grupare. Numai că, în ceea ce priveşte gaşca de la Cluj, nu cred că a fost atât de prolifică a în a duce bani, cât în a-i împărţi. Iar Emil Boc a profitat, dincolo de perioada în care a fost premier, de forţa PDL, apoi PNL Cluj pentru a obţine bani, inclusiv prin şantaje politice de cea mai joasă speţă. Aşa cum s-a întâmplat cu Ludovic Orban şi Florin Cîţu, în perioada în care aceştia erau premieri.
Chiar în ultimele zile ale anului trecut, Boc afirma că Clujul joacă în altă ligă decât Timişoara, pe motiv că are proiecte de miliarde. Miliarde din fonduri guvernamentale, care tot mai des rămân pe hârtie. De aceea la Cluj, între bugetul anunţat şi cel executat există o discrepanţă de la cer la pământ. Fără investiţii guveramentale, toate „avioanele” lui Boc s-ar prăbuşi instant.
Revenind la Timişoara, ce s-ar putea face pentru ca marile investiţii să nu ne mai ocolească, în condiţiile în care avem doi preşedinţi de partide guvernamentale? La care l-aş adăuga şi pe liderul CJ Timiş, Alfred Simonis. Poate, în primul rând, cei doi/trei să se asigure că toate finanţările guvernamentale se acordă corect, nu clientelar Aşadar, nu favoritisme, ci corectitudine. Asta am cerut 35 de ani, asta ar trebui să primim, având în vedere contribuţia adusă al bugetul central. Caz în care Timişul şi Timişoara ar avea de câştigat. Şi evident ca amintiţii actori politici să se înţeleagă atunci când e vorba de Timiş/Timişoara.
Aici se paote observa că, la nivel local, există o relaţie administrativă bună. Nu perfectă, dar poate cea mai bună din ultimii 35 de ani între un preşedinte al CJ şi primar al Timişoarei. Evident că au existat şi destule fricţiuni, cazul Retim, dar pe proiecte importante se colaborează bine. Important este ca la această axă să se alăture şi Sorin Grindeanu. Numai că de la acesta, în ultima jumătate de an, am auzit cel mai mult că USR trebuie dat afară de la guvernare. La pachet cu primarul Timişoarei. Iar în aceste condiţii e mai greu de colaborat. Nu avem pretenţii să se îmbrăţişeze politic, ci doar să nu se urască administrativ. În acst sens, să sperăm că anul 2026 va aduce o îmbunătăţire a relaţiei dintre Grindeanu şi Fritz. Nu pentru ei, pentru Timişoara…
Comentarii prin facebook