Ieri a fost Ziua Timişoarei şi nu mai insist cât de inspirată a fost această alegere, am mai făcut-o în trecut. Dacă aleşii noştri din 1999 au decis că intrarea unui batalion de armată în oraş trebuie să fie ziua Timişoarei, trebuie acceptat. Ziua a fost omagiată aproape la fel ca în fiecare an, un fel de stereotip: coroane de flori, defilări, discursuri mai mult sau mai puţin inspirate, cu mai multe sau mai puţine clişee, şedinţă festivă a Consilului Local, conferirea unor titluri de cetăţean de onoare, mai mult sau mai puţin justificate, un concert şi cam atât. Nu acuz, doar remarc.
La fel cum remarc că în Timişoara lipseşte de ceva timp în spaţiul public dezbaterea despre viitorul oraşului. Din punct de vedere economic, social, cultural etc. Cum vedem Timişoara peste câţiva ani? Ce sistem de valori ne dorim? Unul cu adevărat european sau o şmecherie româneacă: banii europeni sunt buni, dar noi facem cum vrem noi. Vrem o Timişoară, aşa cum ne tot place să spunem, dedicată “spiritului” ei? Un oraş al toleranţei, al inovaţiei, al progresului, al incluziunii, armoniei, speranţei, multiculturalităţii? Sau o Timişoară a şmenului, a descurcărelii, a “şoşocismului”, intoleranţei, a imposturii, a combinaţiilor, a corupţiei, a interlopilor?
Din punct de vedere economic, ce se poate face pentru a recupera decalajul imens faţă de Bucureşti (care nu era atât de mare acum 33 de ani), dar şi faţă de Cluj? În urmă cu 15 ani, am fost de exemplu martor, la o puternică dezbatere despre dezvoltarea unui pol (hub) economic Timişoara – Arad, care putea să se bată chiar cu regiunea Bucureşti-Ilfov, dar proiectul a fost abandonat. Din orgolii politice în special. Mai poate acest proiect să fie resuscitat, într-o Europă a regiunilor? Una din multele întrebări care se pot pune într-o dezbatere despre viitorul oraşului. O dezbatere care ar trebui să adune autorităţi, politicieni, mediul universitar, mediul economic, dar şi intelectuali, oameni de cultură, sociologi etc.
În schimb, dezbaterea a lăsat locul înjurăturilor publice, a huiduielilor, stadionul (şi mă refer la partea urâtă a spectacolului sportiv) fiind adus în prim plan. Iar acest prim plan este dureros de jos. Se sapă repede tranşee, care uneori se transformă în adevărate prăpastii. Nu insist foarte mullt, s-a scris destul despre derapajul şovin la adresa primarului Dominic Fritz al unui om de afaceri, descendent din daci liberi, nuntaş de Măciuca şi cu canal direct de comunicare în Munţii Bucegi cu Zamolxes. Nu este primul şi, din păcate, nu cred că va fi ultimul care să recurgă la astfel de ieşiri pe arătură, ca să mă exprim cât se poate de elegant. Înaintea lui s-a mai strigat pe străzi: „Să nu uiți, Herr Fritz / Timișoara nu-i Auschwitz” sau „Marş în Germania!”.
Este acelaşi limbaj al urii faţă de tot ce nu e neaoş românesc promovat şi de un fost primar al Timişoarei cu mari ambiţuri pentru un nou mandat. (Aşa, ca o paranteză, fost primar care se laudă cu banii europeni atraşi, dar care înjură zilnic Europa că ne “colonizează” şi că l-a trimis pe Fritz “guvernator”). E discursul aşa-zişilor patrioţi. Fiindcă la noi patriotismul ăsta de peluză se traduce prin autohtonism, respingerea normelor europene, suveranism, recursul la un trecut istoric mai cosmetizat decât Barbie, ca să fiu în trendul acestor zile. Trist pentru Timişoara, un limbaj primitiv foarte aplaudat în spaţiul public. (Din varii motive, plecând de la ură până la speranţa primirii a doi mici şi o bere gratis pe o terasă din oraş.) Şi în special de acea categorie de personaje care se opun să nu le bage Soros şi Gates cipul în creier. Mă rog, chestia aia de sub calota craniană, mai mult sau mai puţin folosită de unii.
Dar un alt lucru am observat în acest scandal, unul care pare să fi fost trecut cu vederea. Exact aceeaşi oameni, dar exact aceeaşi, care au sărit să aplaude atacul la “nazismul”, SS-ismul sau gestapovismul lui Fritz, cu ceva timp în urmă, pe unele canale, insistau că primarul ar fi de fapt evreu. “De ce ascunde faptul că îl cheamă Samuel?”, insistau aceştia, răspunzând singuri: “Clar, e evreu!”. Ce contează, de exemplu, că un mare iluminist român, patriot în sensul bun al cuvântului, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene îl chema Samuil Micu? Dar ce să ştie categoria “pumnii mei minte nu are” de Şcoala Ardeleană? E o coincidenţă oare că Rusia a atacat Ucraina pentru a o “dezanifica”? Iar dacă nu merge treaba cu dezanificarea, se bagă chestia cu Zelenski e evreu? Că un punct forte al narativului Rusiei este că Occidentul promovează mişcarea LGBT? Unde, la cine şi îndreptate împotriva cui am auzit aceste ziceri?
De asemenea, nu e un secret că aceeaşi propagandă a lui Putin încurajează politicile şi discursurile naţionaliste, şovine, antieuropene, revanşarde, autohtoniste. Discursuri care au ajuns şi la Timişoara. Şi nu de acum. Şi, cu cât de apropiem de alegeri, se vor acutiza. Sigur, idioţii utili nu ştiu nici cât sunt de idioţi, nici câtă utilitare au.
Ca atare, de Ziua Timişoarei, trebuie să ne întrebăm din nou: Ce Timişoară ne dorim? Una cu care să ne mândrim, a valorilor europene, a speranţei şi toleranţei? Sau una cu iz de Kremlin, obtuză, intolerantă, eşuată în tenebrele extremismului? “Comunismul s-a născut pe Neva şi a murit pe Bega”, era o vorbă la începutul anilor 90. După 33 de ani, Timişoara dezirabilă se confruntă cu alte tribulaţii venite din aceeaşi zonă.
Comentarii prin facebook