Digitalizarea administrației a devenit noul paravan al opacității. În loc să aducă transparență, produce confuzie sub o interfață modernă. Clasamentele naționale „Smart City” spun o poveste diferită de cea din comunicatele oficiale.
În 2021, Timișoara se situa pe locul 9, cu doar 26 de proiecte identificate – la egalitate cu Oradea, dar departe de Cluj-Napoca (58), Iași (56) sau chiar Alba Iulia, liderul neașteptat cu 106 inițiative. Nu e vorba de lipsă de resurse sau de potențial. E vorba de prioritizare.
Timișoara vorbește frumos despre digitalizare. Primăria anunță platforme noi, Consiliul Județean lansează aplicații, iar în comunicate totul sună impecabil. Problema e că, atunci când încerci efectiv să folosești aceste instrumente, te lovești de un zid invizibil: informația există, dar nu o poți nici găsi, nici înțelege, nici verifica.
Fă un exercițiu simplu. Intră pe site-ul Primăriei și caută hotărârile de consiliu din ultimele luni. Încearcă să vezi cine a votat pentru ce proiect, dacă documentația e completă și dacă studiile de fezabilitate pot fi consultate integral. Șansele sunt mari să te pierzi printre linkuri moarte, PDF-uri scanate pe dos și pagini care te trimit înapoi la punctul de plecare.
Sau trimite o sesizare prin sistemul online și încearcă să-i urmărești traseul. Poți vedea cine s-a ocupat de ea? În cât timp? Cu ce rezultat concret? Răspunsul, de obicei, e „nu”. Nu pentru că funcționarii ignoră solicitările, ci pentru că sistemul nu e gândit pentru transparență, ci doar pentru o bifă administrativă.
Așa arată, de fapt, „Smart City-ul” autohton: un decor digital peste o cultură birocratică analogică. Site-uri moderne, dar cu informații imposibil de găsit. Aplicații mobile care arată bine în poze, dar nu te ajută cu nimic concret. Consultări publice în care îți poți exprima opinia, dar nu vei ști niciodată dacă cineva a citit-o.
Digitalizarea făcută prost nu simplifică relația dintre cetățean și autoritate – o complică. În loc să deschidă uși, ridică interfețe. În loc să clarifice deciziile, le îngroapă în documente neindexate.
Și, mai grav, în lipsa unui sistem coerent, devine imposibil de evaluat dacă administrația funcționează sau doar mimează eficiența.
Dar o digitalizare corectă ar putea schimba radical jocul. Un portal decizional unificat, cu publicare în 48 de ore a tuturor hotărârilor și a voturilor nominale. Un registru public de sesizări, care să arate cine răspunde, când și cu ce rezultat. O hartă digitală a proiectelor publice, unde fiecare investiție are buget, stadiu și responsabil.
Iar aceste instrumente ar trebui sprijinite de un centru universitar de competențe pentru transparență digitală, construit prin colaborarea universităților locale – un laborator interdisciplinar unde IT-iști, juriști și jurnaliști lucrează împreună pentru soluții deschise și verificabile.
Costurile ar fi minime comparativ cu beneficiile: expertiză locală permanentă, control civic real și un proces decizional transparent, care nu depinde de bunăvoința politică a momentului.
În forma actuală, administrațiile „smart” din România – inclusiv cea din Timișoara – oscilează între promisiune și simulacru. Eficiența se confundă cu estetica digitală, iar tehnologia a devenit noul limbaj al opacității.
Schimbarea reală nu va veni din aplicații noi, ci din reguli clare de publicare, standarde de date deschise și o filozofie de guvernare care tratează digitalul ca spațiu civic, nu ca vitrină electorală.
Administrația digitală nu se măsoară în servere, ci în curajul de a fi transparentă. Până atunci, Timișoara va continua să-și salute cetățenii de după un ecran lucios – cu zâmbetul setat pe „login” și cu adevărul trecut pe „private mode”.
Pentru că, în definitiv, digitalizarea nu e neutră. E o alegere politică.
Comentarii prin facebook