România are o societate civilă vocală, rapidă și mereu indignată. Are însă o incapacitate cronică de a schimba reguli. Criza din justiție nu este o abatere de la acest tipar. Este dovada.
Un material jurnalistic a produs reacția standard: revoltă publică, analize la cald, poziționări morale, presiune online. Societatea civilă a intrat în scenă, a ridicat vocea și a cerut „ceva”. Exact ca de fiecare dată. Întrebarea care rămâne, constant evitată, este simplă și incomodă: ce rămâne după ce dispare zgomotul?
Problema nu este lipsa de implicare. Problema este autosuficiența. Societatea civilă românească s-a obișnuit cu rolul reacției și a început să-l confunde cu influența. Semnalarea abuzului a devenit scop în sine. Schimbarea regulilor a devenit opțională. Presiunea există. Rezultatele structurale, nu.
Criza din justiție este un test-limită tocmai pentru că justiția este un sistem construit exclusiv din reguli. Aici nu funcționează emoția, indignarea sau moralizarea. Funcționează doar procedura, legea și arhitectura instituțională. Faptul că, și în acest domeniu, reacția civică se oprește la nivelul indignării arată nu forța, ci limitele reale ale societății civile.
În practică, societatea civilă funcționează ca o alarmă care sună regulat, dar pe care toată lumea a învățat să o ignore. Sunetul este previzibil. Traiectoria este cunoscută. După fiecare criză, atenția se mută de la reguli la persoane, de la sistem la vinovați de serviciu. Cazul se consumă. Regulile rămân intacte. Sistemul respiră ușurat.
Această incapacitate nu este accidentală. Este rezultatul unei culturi civice care preferă reacția spectaculoasă construcției lente. Protestul este vizibil, dă satisfacție morală și produce identitate. Munca tehnică de rescriere a regulilor este invizibilă, plictisitoare și nu produce eroi. Așa se naște un paradox periculos: o societate civilă activă, dar ușor de neutralizat.
Statul cunoaște perfect acest mecanism și îl folosește fără efort. Reacția civică este preluată, tradusă în limbaj procedural și împinsă în zone închise: anchete interne, comisii, evaluări. Timpul face restul. Indignarea se erodează. Presiunea dispare. Regulile supraviețuiesc. Nu este un eșec al statului. Este un succes al lui.
Într-o democrație, decizia este în zona politică. Inclusiv în justiție. A aștepta ca sistemele să se corecteze singure nu este idealism, ci abandon mascat. Fără capacitatea de a forța modificări de reguli, societatea civilă rămâne un actor decorativ: util pentru legitimitate publică, irelevant pentru schimbare reală.
Aici este miza adevărată și inconfortabilă. Nu dacă societatea civilă este suficient de indignată – este. Ci dacă este dispusă să renunțe la confortul reacției și la satisfacția morală a protestului pentru a intra în zona dură a puterii: negociere, presiune legislativă, costuri, eșecuri, timp.
Diferența dintre o societate civilă activă și una influentă nu este volumul vocii, ci capacitatea de a schimba regulile jocului. Criza din justiție este doar testul. Un test dur. Un test pe care, deocamdată, îl trecem doar pe jumătate.
Cealaltă jumătate începe atunci când societatea civilă acceptă că indignarea nu este virtute civică, ci doar începutul unei lupte reale pentru reguli.
Comentarii prin facebook