Mărturisesc că m-am gândit mult până a mă decide să public rândurile de mai jos. În primul rând, fiindcă nu vreau să amestec experienţele personale cu munca de jurnalist. Apoi, aparent, faptele par banale, sigur nu şi pentru cei care au avut de suferit. Am reflectat mai mult asupra poveştii şi am realizat că nu e vorba doar de o experienţă personală. Şi deşi cazul pare banal, el arată multe despre funcţionarea unor instituţii care ar trebui să apere cetăţeanul obişnuit de unele agresiuni, indiferent dacă sunt fizice sau nu.
În urmă cu câteva zile, la mijloc de săptămână, apartamentul a început să bubuie. Unele lucruri chiar trepidau ca la un cutemur de mică intensitate. Era ceva înfiorător, cu geamurile închise nu puteam auzi televizorul, darmite să mă concentrez la ceva. Sursa infernului sonic era o petrecere organizată într-un imobil a cărui arhitectură a primit numele în Timişoara de “palat ţigănesc”. Îl aveţi în fotografii, iar pentru conformitate este plasat pe strada Mureş, colţ cu strada Fedra. (Fotografiile nu sunt făcute în timpul evenimentului, ci ulterior.)
Din start, recunosc că, dintr-un anumit punct de vedere, nu sunt ceea ce s-ar putea numi un cetăţean model, atunci când ar trebui să fac reclamaţii, sesizări etc. Aştept să o facă alţii, ceea ce nu e tocmai OK. De această dată n-am mai suportat, mi-am luat inima în dinţi şi am sunat la Poliţia Locală. Prima experienţă de acest gen. Nu am spus că sunt jurnalist, m-am prezentat drept un timişorean indignat.
A urmat un dialog pe alocuri halucinant. Din capul locului trebuie să spun că doamna/domnişoara cu care am discutat era amabilă, dar… cam atât. A început prin a-mi spune că au mai fost sesizări pentru acest caz, iar un echipaj al Poliţiei Locale a fost la faţa locului, a aplicat o sancţiune şi… a plecat. “Ok, dar aşa cum auziţi, în continuare e o gălăgie înfiorătoare”, îi spun. “Şi noi ce să facem? Am fost acolo, s-a aplicat sancţiunea. Mai mult nu putem face, nu putem să le luăm echipamentele muzicale”, îmi răspunde interlocutoarea, cu simţul datoriei împlinite. Îi explic că problema nu e sancţiunea, ci faptul că hărmălaia parcă e la cote şi mai mari. Nu mă încălzeşte nici pe mine, nici pe cei din zonă faptul că au trecut nişte poliţişti locali pe acolo. Mă interesează să se termine zarva care întrece orice imaginaţie. Chiar nu înţeleg cum rezistă petrecăreţii la halul ăsta de decibel.
Cum au “rezolvat” problema este ca şi cum ar fi o sesizare pentru un caz de violenţă domestică, un echipaj se duce la faţa locului, dă o sancţiune, iar apoi lasă agresorul împreună cu victima. Exact la fel, mă simt agresat în propria casă, iar o instituţie a statului chemată să-l potoleacă pe agresor, îmi spune că l-a amendat şi astfel şi-a făcut treaba. O mentalitate şi un stil de lucru, habar n-am de unde învăţate
“Şi ce-am putea face noi?”, mă întreabă din nou. “Nu ştiu, mergeţi peste ei, îngropaţi-i în amenzi, staţi lângă ei, habar n-am”, am mai spus. “Să mai mergem o dată?”, mă întreabă din nou, intelocutoarea, cu un ton naiv. Ce pot să-I spun?. “Mai mergeţi, dacă altfel nu se poate”. Ulterior, i-a venit o tresărire de “geniu” şi mi-a recomandat să mă adresez altor instituţii ale statului, care să mă apere de nesimţirea şi sfidarea unora: Secţia 2 Poliţia şi Gruparea Mobilă de Jandarmi. Amabilă, chiar îmi dă numerele de telefon de la ambele entităţi.
Nu am ce face, sun şi la Secţia 2 Poliţie. Din nou, o voce amabilă, de această dată de bărbat, îmi spune că se va interveni rapid, urmând să ia legătura şi cu jandarmii. Deja mă simt mai în siguranţă, omul nu se mai plânge că n-are ce face. După vreo 10-12 minute, muzica a încetat, într-adevăr. Am fost sunat şi de la Poliţia Locală, ca să mi se spună că un echipaj s-a întors la faţa locului unde i-au găsit pe cei de la Secţia 2, care urmau să preia problema. În sfârşit, linişte…
Dar nu pentru mult timp. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo, s-o fi dat o amendă, s-o fi negociat ceva, habar n-am. Cert este că, după vreun sfert de oră, manelele au răsunat din nou în eter, parcă cu un volum şi mai intens. Resemnat, n-am mai făcut nimic, am înghiţit în sec. Ca să merg cu adevărul până la capăt, această ultimă repriză de manele a durat maxim o jumătate de oră.
Această întâmplare nu este neapărat despre romi, sunt şi etnici români care se comportă fix la fel. Această sfidare s-a născut în ani tocmai fiindcă instituţiile statului au fost timorate şi i-au lăsat să se manifeste ca atare. E drept, acum nu se mai întâmplă, dar au fost cazuri în trecut în care poliţişti locali sau poliţiştii “naţionali” făceau pe paznicii la nunţile ţigăneşti, intervenind ca acestea să nu fie tulburate de ochii curioşilor. Nu cred că Poliţia Locală nu putea face nimic în acest caz, dacă se dorea cu adevărat acest lucru.
Dar oarecum poţi să-i înţelegi şi pe cei mai mici din astfel de instituţii. Când vezi că în dispreţul legii, se ridică palat după palat în centrul Timişoarei şi nimeni nu intervine, te gândeşti că acolo există o protecţie de sus. Şi, într-adevăr, acele palate nu s-au ridicat fără concursul “gulerelor albe” din justiţie, administraţie, Poliţie, OCPI, notariate etc. Ori dacă poţi să evacuezi familii dintr-o clădire pe care apoi să o transformi în palat, să sfidezi mii de oameni cu un chef monstruos pare deja ceva banal. Nu e banal să discutăm însă de instituţiile statului care ar trebui să apere cetăţeanul de rând în faţa unor astfel de agresiuni.
Comentarii prin facebook