Încerc să-mi dau seama, la câteva săptămâni după ce-am vizionat X-Men: Dark Phoenix, de ce nu prea am vreo tragere de inimă să scriu despre el. Filmul se așterne cuminte înaintea ochilor, în sistemul meu de calificative de la 1 la 10 i-am dat un binemeritat 9, am plecat de la Cinema cu un vibe bun și cu imaginea idilică a lui Magneto jucând șah cu profesorul Xavier într-o cafenea. Efecte speciale am avut, actori, asemenea, scene de bătaie, bifat, acțiune, din plin. Și-atunci, care să fi fost problema?
Reanalizând filmul la rece (deși e tot mai greu pe căldurile astea), trebuie să recunosc faptul că, în pofida tuturor elementelor îmbinate cu grijă pentru asamblarea și livrarea produsului final, X-Men: Dark Phoenix nu aduce nici măcar o idee nouă, cu care să se individualizeze în zgomotul de fond tot mai mare al francizelor Marvel sau DC Comics. La Wonder Woman am rămas cu amazoanele și insula lor ascunsă, cu Captain Kirk, pilot eșuat în timpul războiului mondial, cu zâna Gal Gadot apărută parcă de nicăieri să salveze pacea în lume. La Aquaman am reținut faptul că s-a născut din spuma mării, rod al dragostei unui vajnic păzitor de faruri și de țărmuri pentru o prințesă din abisuri și așa mai departe.
Dincoace, în ograda Marvel, se individualizează Thanos cu mănușa infinitului, Gardienii Galaxiei cu șobolanul vorbitor și-uite-așa, ai de ce să te legi când îți aduci aminte de un film. Thor Gras nu face excepție din această recuzită a rememorării peste veacuri și merită, evident, amintit.
Phoenixul Întunecat
Revenind la Phoenixul Întunecat, cred că marea lui problemă ține de o anumită canibalizare a mărcilor comerciale. Despre acest concept am învățat la cursurile de marketing, atunci când am înțeles că dacă renunț la Fanta în favoarea Coca Cola, pentru producătorul acestora marea mea decizie de viață nu înseamnă absolut nimic; în spatele produselor, avem de-a face cu același păpușar. În cazul X-Men: Dark Phoenix, din punctul meu de vedere, canibalizarea se produce printr-o mulțime de elemente de construcție a personajului principal (Jean), împrumutate de la Captain Marvel, personaj Deus ex machina construit cu un singur scop, acela de a da tensiune, densitate și verosimilitate încleștării cu atotputernicul Thanos. În treacăt fie spus, până și Captain Marvel e încropit din atribute șterpelite de la Superman-ul războiului rece, fapt analizat într-un material anterior, publica în Helion Online.
X-Men Dark Phoenix
Concret, unde a pus Marvel hârtia de indigo și, implicit, batista pe țambalul originalității? Să vedem:
- Autoexilul copilăriei traumatizante: atât Captain Marvel cât și Jean Grey experimentează, neajutorate, genul de întâmplări nefaste care duc la pierderea familiei și la sfâșierea ambientului. Pentru a supraviețui, ambele eroine aleg calea exilului.
- Reconcilierea lumii interioare: amândouă duc războaie psihologice neîncetate cu propriul trecut, încercând, prin autodisciplină și cultivarea talentelor supranaturale, să compenseze pierderile nevindecabile ale copilăriei.
- Mutația energetică: ambele eroine au parte de câte un accident cu flăcări violet și fante de lumină, urmate, pe cale de consecință, de învieri stil Gandalf.
- Zburarea: depășirea supranaturală a condiției chinuite din copilărie nu se poate lăsa decât cu glorioase levitații eterice, în stilul cel mai pur bombastic hollywoodian.
- Destinul intergalactic: precum eroii tradiției iudeo-creștine, finalul devenirii supraumane se traduce în apoteotice Înălțări către adâncimile paradisiace ale cerurilor, de unde ambele eroine veghează neîntrerupt la bunăstarea și înfrățirea tuturor popoarelor.
Concluzii pentru X-Men: Dark Phoenix
În concluzie, X-Men: Dark Phoenix cade bine la stomac, însă nu prea ține de foame. Cu toții ne dorim acea poveste arhetipală în urma căreia să simțim că ne apropiem de înțelegerea rolului și a menirii noastre în Univers. De aceea ne refugiem periodic, mental, prin minele din Moria sau pe insulița ploioasă unde Hagrid i-a spus prima oară lui Harry că este vrăjitor. De aceea am rămas atât de dezamăgiți legat de Regele Nopții sau de faptul că Samwell Tarly n-a găsit nimic între rafturile prăfuite ale Citadelei, care să ne lumineze cu privire la sensul sau scopul nostru primordial, așa cum o făcuseră, bunăoară, personajele din Numele trandafirului. Pentru că zburările cinematografice recopiate, repatentate și rebrenduite cu sclipici, însă într-o desăvârșită cumințenie creativă, nu vor duce decât la conformism comercial și plictis. Lucru reliefat, în final, până și de încasările cam modeste ale filmului.
Comentarii prin facebook