Cei de la Muzeul Național al Banatului Timișoara ne povestesc din nou despre Timișoara anilor trecuți. De această dată, muzeografii au citit arhivele și documentele vremii și ne vorbesc despre Mehala.
Comunitatea cu peste 300 de ani vechime s-a dezvoltat permanent, iar ulterior s-a legat la Timișoara, devenind cartier al acesteia.
”Satul Mehala (suburbie în limba turcă) s-a format nu mult după 1716, prin mutarea românilor și sârbilor din Palanca Mare a Cetății. În istoria sa, multă vreme satul a fost considerat o proprietate a orașului din apropiere, dar de la 1830, după un process îndelungat, întins pe 50 de ani, parlamentul ungar de la Bratislava a hotărât să-l declare comună de sine stătătoare și să-l scoată la licitație. Nu s-a încumetat nimeni să cumpere acest sat în care interesele puternicului oraș erau evidente. După tratative de un deceniu, în 1910, locuitorii Mehalei au obținut statutul de cetățeni ai Timișoarei care astfel și-a mărit teritoriul cu cca. 5.000 de hectare iar populația cu cca. 9.000 de suflete într-un timp în care, prin demolarea zidurilor cetății, orașul era în plină expansiune. Se încheia astfel, în jurul orașului interior, brâul de “orașe” ale orașului: Fabricul, Iosefinul, Elisabetinul și Mehala – satul ce se altoia ultimul pe trunchiul urbei”, ne spun cei de la MNAB.
Specialiștii muzeului ne prezintă modul în care era ”aranjată” Mehala, dar și istoria evoluției celor care au locuit aici și principalele clădiri cu funcțiuni școlare sau religioase.
”În Mehala, la fel ca în multe sate din Banat, casele se înșiruiau pe străzi rectangulare, țesute în jurul unei piețe centrale patrulateră în care au fost constituite, pe rând, trei biserici: cea ortodoxă (1785) – a românilor și sârbilor, iar apoi rămasă din 1865 doar sârbilor, cea romano-catolică (1887), a germanilor așezați treptat în Mehala, mai ales după 1800 și cea nouă, ortodoxă română (1925-1937), care se aseamănă prin dimensiuni și formă cu catedrala ortodoxă ridicată la Sibiu. Școlile (română – 1762, sârbă -1780 și germană – 1794), oficiul poștal (1868), farmacia (1881), pompierii voluntari cu turnul lor de veghe (1891), asociația vânătorilor (1896) sau “Casina” (1897) sunt așezate tot în piață și în preajma ei, pe măsura unui sat cuminte și disciplinat care însă, în dezvoltarea sa, copia în mic, dezvoltarea orașului. |ntre 1860 și 1914, Mehala și-a dublat numărul străzilor (dar cele 70 de străzi nu erau canalizate…) și-a dublat numărul caselor (dar cele 1.000 de case aveau doar parter și în medie două camere…) și și-a înzecit numărul micilor ateliere de meșteșugari “alungați” din Fabric și Cetate sau Iosefin de marea industrie (peste 150). Treptat satul devenea un apendice agrar și meșteșugăresc al orașului. La unirea cu Timișoara măhălenții au cerut să se respecte mărimea “plațurilor” (de un iugăr) ce le înconjurau gospodăriile, au cerut tramvai și curent electric și le-au primit alături de cel de-al treilea cinematograf al orașului, de dreptul de vot și de o stradă – Gh. Lazăr – care să-i lege de Cetate în locul vechii poteci ce șerpuia spre fosta Poartă a Vienei. Măhălenții erau români, sârbi, germani, unguri, evrei și țigani”, mai arată cei de la muzeu.
Pădurea Cioca și Ocico
Una dintre zonele care astăzi nu mai există, dar care mărgineau Mehala a fost pădurea Cioca. Aceasta a devenit istorie, atunci când oficialii timișoreni ai vremii, care nu știau concepte ”eco” la acea vreme, au folosit lemnul pentru dezvoltarea Timișoarei.
”Oficialii militari sau civili ai Timișoarei au “botezat” satul Neu Warosch (sec. XVIII), Franzstadt sau Ferencvaros (1907-1910), sau Voievodul Mihai (între cele două războaie mondiale) fără ca cineva să-i spună altfel decât îl știau toți de la începuturile sale: Mehala. Lângă sat, până la 1894, din zona în care se află azi Universitatea de științe Agricole (1970-1984) până la marele triaj feroviar din Ronaț și Pavilioane se întindea pe mai bine de 600 hectare pădurea Cioca – cea plină de ciori – pe care primăria Timișoarei a tăiat-o ca să-și poată construi mai repede noile clădiri din alte cartiere. Doar halta de cale ferată “Cioreni” îi mai poartă amintirea. Marile căi nordice de acces în oraș – Calea Aradului și Calea Lipovei – lăsau Mehala spre apus, satul fiind mai legat de străvechea Cale a Torontalului ce trecea prin Săcălaz și Beregsăul Mic, iar pe marginea șoselei de azi se-nalță încă vechiul monument “Crucea Neagră” – obeliscul ridicat în 1831 de țăranii celor două sate care au refăcut șleaul pentru căruțe cu lutul ținutului. La răsărit de sat se înălța un conac numit “Fântâna Pașei”, “Pascha Brunnen” sau “Präsidenten Garten”. Reședința de vară a pașalelor Timișoarei (1552-1716), înconjurată de fântâni răcoroase, castani seculari, tufe de trandafiri și alte minunății, a fost distrusă în 1716 și apoi refăcută în 1722. În 1732-1740 a devenit lazaret pentru bolnavii de ciumă și mai apoi a trecut în proprietatea succesivă a episcopului ortodox al Timișoarei, a președintelui civil al Banatului, a primăriei orașului și a administrației financiare. Pusă în calea tuturor atacurilor și asediilor ce s-au abătut asupra Timișoarei, Mehala a devenit și o importantă sursă de apă potabilă (după forajele din 1899-1905)”, arată datele culese.
Din istoria cartierului timișorean nu puteau lipsi informațiile legate de piața Ocico! Atracția zonei în timpul comunismului era piața din Mehala, locul de unde îți puteai procura diverse mărfuri „rare” aduse de la sârbi sau de la turci, cum ar fi blugi sau tricouri de firmă, cafea sau țigări.
“Cartierul Mehala probabil că nu are strălucirea centrului Timișoarei sau prestanța altor cartiere istorice, dar, cu siguranță, are personalitatea sa și este un loc mai puțin turistic care merită vizitat”, se spunea în povestea spusă de MNAB.
Foto: Mehala 1723 – 1910: Ein dreisprachiger Nachdruck De Felix Milleker, Walter Stahli, Filip Krčmar
Bibliografie: Florin Medeleț, Dan Buruleanu, ”Povestea orașelor sale”
Comentarii prin facebook