Ca principiu democratic, sunt perfect de acord că românii au dreptul la proteste. Şi pe orice motiv consideră ei că trebuie să iasă în stradă: că Bill Gates ne bagă cipuri la greu; că Soros e bogat; că berea e prea caldă; că trandafirii înţeapă, că nu cresc banane şi în România etc. Sau să se revolte împotriva războiului pe care România vrea să-l declanşeze împotriva Somaliei. Cum, nu s-a pus problema unui astfel de război? Dar s-a protestat intens împotriva vaccinării obligatorii, în condiţiile în care nu s-a pus această problemă.
Sâmbătă am avut câteva proteste în Bucureşti, dar şi unele mari oraşe, printre care şi Timişoara. Cele mai ample din ultimii 30 de ani, a titrat o televiziune, care a făcut eroi naţionali din Şoşoacă, Bahmuţeanca sau o blondă urlătoare cu o tigaie în mână. Fiind de acord că oamenii au dreptul la proteste, totuşi a fost şi un lucru extrem de deranjant aici. Şi anume că mulţi dintre protestatari s-au comparat cu revoluţionarii care au ieşit în stradă în decembrie 1989. De altfel, la Timişoara s-a şi împrumutat (se poate citi şi furat) din recuzita acelor zile, mitingiştii îngenunchiind în faţa Catedralei pentru a rosti „Tatăl nostru”. Am auzit şi tot felul de comentatori, analişti care au făcut o paralelă între cele două evenimente. Vezi Doamne, românii au ieşit din nou în stradă, după trei decenii, pentru a-şi recuceri libertatea.
O comparaţie absolut jignitoare, din toate punctele de vedere. Şi asta dincolo de faptul că cei care au ieşit în stradă în decembrie şi-au riscat viaţa şi libertatea, pe când cei de acum au riscat cel mult să se umple de ridicol. Culmea aceeaşi oameni care vorbesc acum de o „nouă revoluţie”, după ce au ieşit în toată ţara maxim 5.000 de oameni, spuneau despre sutele de mii de oameni din iarna lui 2017 că nu sunt deloc reprezentativi pentru România. Ne mai uităm cine a sprijinit mediatic protestele de sâmbătă? Televiziunea unui infractor fugar cu dubioase conexiuni de afaceri cu unele servicii şi cea a unui fost puşcăriaş şi turnător la Securitate, putred de bogat la căderea lui Ceauşescu.
Dincolo de riscuri, marea diferenţă dintre cele două evenimente e motivul, cauza. Ştim cu toţii ce s-a vrut în decembrie 89 şi nu insist. Dar ce au vrut protestatarii de sâmbătă? Foarte mulţi erau supăraţi pe masca pe care oricum nu o poartă. Alţii pe vaccinarea obligatorie care… nu e deloc obligatorie. Mulţi au venit cu tot felul de simboluri creştine, probabil supăraţi pe „neomarxişti” care vor să le fure religia, după cum au auzit la televizor. Alţii aveau probleme cu Bill Gates, unii cu veşnicul Soros. N-au lipsit „daci liberi” şi adepţii tuturor conspiraţiilor mondiale. Nu ştiu dacă erau şi cei „răpiţi” de OZN-uri pe acolo. Şi mai toţi au urlat că vor libertate. Care libertate? De-a da virusul la toată lumea? În fine, s-a pus mult rahat în ventilator şi s-a dat drumul la aparat ca să ajungă la toată lumea şi pentru toate doleanţele.
La noi i s-a strigat lui Fritz să nu uite că Timişoara nu-i a lui. De parcă primarul s-ar fi lăudat că a achiziţionat oraşul pe bursă. Şi împotriva carantinei. Aici nu comentez, chiar este un subiect pertinent, care poate fi discutat şi poate fi motiv de proteste. Dar chiar şi aşa, de la a te război cu carantina până la a sta cu mâinile goale în faţa tancurilor lui Ceauşescu e totuşi o distanţă foarte mare. Ca de la Şoşoacă la Ion Monoran. Iar o astfel de comparaţie e mai mult decât jignitoare la adresa tinerilor din decembrie 89.
Comentarii prin facebook