A doua jumătate a anilor “90, prima decadă şi mai bine a noului mileniu. O perioadă de aproape două decenii în care se scrie una dintre cele întunecate episoade din istoria Timişoarei, o pată neagră pe blazonul oraşului. O poveste urâtă pentru care Timişoara a fost arătată cu degetul în întreaga ţară. Şi mă refer aici la acapararea de către clanurile ţigăneşti a clădirilor din centrul oraşului şi nu numai. Imobile în care au funcţionat spitale, şcoli, grădiniţe sau pur şi simplu clădiri impresionante şi reprezentative ale oraşului au ajuns în mâinile romilor aşa-zis de mătase.
E adevărat şi că aceste clanuri, dintre care s-a detaşat cel al lui Cârpaci, ai căror membri nici măcar nu ştiu scrie şi citi, nu ar fi realizat nimic fără ajutorul unor „gulere albe”. Şi mă refer aici la oameni din administraţie, procurori, judecători, avocaţi, notari, poliţişti, ANAF (nu trebuia văzut ce impozite au plătit pe sumele puse pe masă de alde Cârpacii?). Au existat adevărate reţele infracţionale prin care acste imobile au ajuns la clanuri. Clanuri, care sunt doar vârful unui aisberg extrem de toxic, fiindcă în la baza lui din „ocean”, au fost/sunt oameni puternici inclusiv din justiţie. O justiţie de tarabă, care ar face staborele ţigăneşti să roşească de ruşine. În cel mai bun caz, în acea perioadă, liderii administraţiei locale au fost indolenţi în faţa acestui fenomen.
Printre imobilele care au ajuns în proprietatea clanului Cârpaci s-a numărat şi cunoscuta Casă Mühle. Cazul acestui imobil este emblematic pentru ceea ce s-a întâmplat în Timişoara acelor ani, deznodământul fiind însă unul fericit. Povestea acestui imobil simbolic este în general cunoscută. Versiunea actuală a casei a fost ridicată, în stil secession, în 1909, de Oskar Reinhardt un arhitect independent și constructor din Viena, pe un teren achiziţionat de Wilhelm Mühle, celebru arhitect peisagist şi florar. De numele acestuia şi a fiului său Árpád Mühle, tot florar, sunt legate mai multe obiective din Timişoara, printre care Parcul Rozelor. De atunci Timişoara a rămas şi cu denumirea de Oraşul rozelor/trandafirilor.
După 1989, o parte din vilă a fost preluată de ICRAL și repartizată unui ofiţer de Securitate. El a cumpărat acea parte a vilei la un preţ derizoriu, aproximativ 10.000 DM, beneficiind de Legea 112/1995. Deși legea prevedea că imobilul nu putea fi înstrăinat o perioadă de 10 ani de la obținere, securistul şi-a vândut partea, prin anul 2000, fără ca primăria să-și fi exercitat dreptul de preemțiune și cu încălcarea legislaţiei privind monumentele istorice.
Cumpărător a fost clanul Cârpaci, care a obținut în justiţie și restul proprietății şi intenționa să transforme simbolica vilă într-o… casă ţigănească. Şi chiar a primit autorizație de intervenție. Vila a mai trecut şi prin mâna unui politician local, apoi iar a ajuns la Cârpaci, ulterior la un alt clan de romi, Stancu. Au urmat ani de procese, dar şi… proteste, societatea civilă timişoreană solicitând ca imobilul să revină la forma iniţială. În fine, în decembrie 2025 după ce fațada a fost readusă la forma aproximativ anterioară, casa a fost cumpărată de Universitatea Politehnica Timișoara.
Nu a fost vorba aici de un moft, ci un gest de recunoştinţă peste ani, de gratitudine. Şi asta fiindcă familia Mühle a donat orașului cele 8 hectare de teren, care formau grădinile de flori, pe care s-au construit ulterior clădirile Universităţii Politehnica. În plus, prin rectorul Florin Drăgan, UPT a manifestat, în ultimii ani, o largă deschidere spre societatea timişoreană, iar acest proiect se înscrie şi în acest continuu demers. La parter se va amenaja un spațiu muzeal dedicat păstrării memoriei familiei Mühle, iar restul locaţiei va fi alocat pentru diverse activități studențești.
Sâmbătă, 16 mai, de la ora. 11.00 va avea loc un eveniment prin care Casa Mühle va reveni oraşului, graţie UPT. Deocamdată simbolic, fiindcă urmează lucrări pentru refacerea interiorului. Prin urmare, odiseea Casei Mühle are un deznodământ fericit, dar e vorba doar de o mică oază de lumină într-un deşert negru a ceea ce a însemnat “cârpacizarea” Timişoarei. Iar acest final nu se putea fără presiunea societăţii civile timişorene şi, mai ales, fără vizionarismul rectorului Drăgan.
P.S. În poza acestui final fericit şi-a băgat capul, cu un tupeu dus peste toate limitele, şi fostul primar Nicolae Robu, care şi-a asumat în stilu-i caracteristic “e proiectul meu”.
Comentarii prin facebook