În Timișoara nu lipsesc doar paturile, medicamentele sau asistentele. Lipsește cel mai important tratament: sinceritatea. În orașul care se laudă cu universități medicale și spitale modernizate, infecțiile nosocomiale sunt tratate ca un secret de stat.
Cifrele oficiale arată mereu bine. Prea bine. Într-un an, în Timișoara se raportează mai puține infecții nosocomiale decât într-un singur spital de provincie din Germania. Ori suntem un miracol medical european, ori cineva minte cu o rigoare care ar merita predată la cursurile de epidemiologie.
Dar problema nu e doar statistică. Este morală. În multe spitale, dosarele de externare se închid înainte ca pacientul să afle că a plecat acasă cu o bacterie care nu figura în fișa medicală. Medicul știe, asistenta bănuiește, laboratorul confirmă – dar raportarea se diluează pe traseu. Pentru că fiecare caz „în plus” strică imaginea, afectează indicatorii și supără pe cine nu trebuie.
Avem clădiri renovate și secții cu aparatură nouă, dar reguli vechi de tăcere. Se investește în estetica igienei, nu în cultura onestității bacteriologice. În comunicatele oficiale, infecțiile sunt „sub control”. În realitate, sunt sub tăcere.
Ministerul Sănătății a încercat de ani de zile să introducă raportarea digitală a infecțiilor intraspitalicești. Sistemul funcționează. Dar voința lipsește. Fără control independent, fiecare spital devine propriul judecător. Iar când se mai descoperă un focar, vina se transferă: la pacient, la igienă, la context. Niciodată la sistem.
Ironia amară e că spitalele timișorene sunt unele dintre cele mai acreditate din țară. Comisiile de evaluare verifică tot: circuite, planuri, sertare. Totul – mai puțin adevărul biologic care circulă liber prin saloane.
Într-o cultură administrativă unde se premiază raportarea frumoasă, nu onestitatea crudă, bacteriile devin invizibile. Dar ele rămân acolo – mai rezistente decât regulamentele.
Dacă vrem să tratăm sistemul, nu doar pacienții, atunci avem nevoie de o reformă reală:
• raportare publică și lunară, spital cu spital;
• audit extern al laboratoarelor;
• supraveghere epidemiologică independentă de managementul spitalului;
• și, mai ales, un mecanism de despăgubire a pacienților infectați în spital.
Atunci am vedea brusc cum numărul „mic” de infecții ar exploda. Și poate, pentru prima dată, am învăța că transparența nu ucide sistemul – ci doar ipocrizia lui.
Până atunci, în Timișoara, pacientul rămâne singurul care plătește pentru infecțiile „care nu există”. Pentru că, la noi, bacteriile nu se declară. Se tolerează. Ca o formă locală de normalitate medicală.
Pentru că, în Timișoara, nu bacteriile omoară în primul rând – ci tăcerea.
Comentarii prin facebook