Lecții economice și politice dintr-un an ratat
2025 nu a fost anul crizelor spectaculoase. A fost anul în care toate amânările au ajuns la scadență.
Nu un scenariu apocaliptic construit din retorică, ci decontul unor tendințe ignorate ani la rând, validate acum de cifre oficiale. Analiza pare dură pentru că România a ajuns, în sfârșit, la limita improvizației permanente.
Acest editorial nu este o sinteză statistică, ci o analiză a costului politic al stagnării. Faptul că România a evitat recesiunea tehnică nu infirmă diagnosticul: statul funcționează la limită, fără consecvență, consumând reziliență fără să construiască viitor.
Economia: când „insulele de performanță” nu mai sunt suficiente
În timp ce Polonia sau Ungaria au intrat în acest val de încetinire economică cu amortizoare instituționale, România a fost prinsă descoperită. Creșterea economică s-a diluat, lăsând loc unei stagnări prelungite.
Un semn clar că rezervele de manevră sunt aproape epuizate.
Deficitul bugetar a rămas la niveluri critice, urcând spre 9% din PIB, printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană, în timp ce majoritatea statelor membre au reușit în 2025 să readucă dezechilibrele spre pragul de 3%. Instituțiile s-au dovedit incapabile să livreze o corecție credibilă, iar PNRR-ul, prezentat drept „colacul de salvare”, a livrat sub potențial: plăți întârziate, renegocieri sterile și reforme-cheie împinse în afara calendarului.
Agricultura a rămas marele perdant, dependentă de hazardul climatic și slab protejată. O scădere de aproximativ 15% a producției agricole a transformat o vulnerabilitate previzibilă într-un risc macroeconomic recurent, cu efect direct asupra inflației.
Există încă zone de reziliență: sectorul IT, energia verde și hub-uri urbane competitive precum Timișoara, Cluj sau Iași. Dar acestea sunt doar insule de performanță, insuficiente pentru a stabiliza un sistem național fragil.
Politica și societatea: competiție fără guvernare
Anul electoral 2025 nu a fost doar polarizant, ci paralizant. Decizia a fost evitată deliberat, opoziția a rămas fără alternativă coerentă, iar administrația a fost populată de interimari care nu-și asumă nimic. Între conflictul verbal și inerția birocratică, guvernarea efectivă a lipsit.
La nivel social, oboseala a devenit normă. Inflația, alimentată de eliminarea plafonărilor la energie și de majorările fiscale, a anulat creșterile salariale. Deși cifrele nominale arată acceptabil, puterea de cumpărare a scăzut. Sănătatea și educația funcționează în regim de avarie.
Un pilon de stabilitate rămâne constant ignorat: diaspora, care continuă să preia costul dezechilibrelor interne, injectând anual miliarde de euro în economie.
Patru măsuri de „supraviețuire” pentru 2026
Nu avem nevoie de promisiuni mari, ci de mecanisme simple care să asigure funcționarea de bază a statului:
- Un Consiliu Fiscal cu putere reală de blocaj – orice cheltuială fără finanțare clară trebuie oprită automat. Disciplina fiscală nu se negociază politic.
- Închiderea regimului interimar – funcțiile-cheie din administrație trebuie ocupate prin mandate fixe și concursuri. Provizoratul perpetuu este doar o metodă de evitare a responsabilității.
- Protejarea proiectelor strategice – un nucleu de investiții (autostrăzi, spitale regionale) trebuie scos din ciclul electoral. Nicio schimbare de ministru nu trebuie să mai „reseteze” prioritățile naționale.
- Filtru obligatoriu de predictibilitate – ordonanțele de urgență „peste noapte” trebuie eliminate. Fără o consultare publică reală de minimum 15 zile, nicio modificare fiscală nu ar trebui să existe.
Concluzie: consecvența sau nimic
2025 nu a fost un accident, ci rezultatul unui aranjament tacit: amânarea deciziei ca politică de stat. România nu duce lipsă de soluții, ci de voința de a le aplica consecvent, dincolo de cicluri electorale și calcule de moment.
De aceea, miza lui 2026 nu este tehnică, ci politică.
Nu ce reforme sunt necesare, ci cine acceptă să rupă confortul improvizației permanente și să plătească prețul deciziei.
În lipsa acestei rupturi, scenariul e previzibil: economia va continua să absoarbă șocurile, cetățeanul va suporta costurile, iar statul va apărea, din nou, prea târziu.









































Comentarii prin facebook