România nu blochează reforma din neînțelegere. O blochează din interes.
România nu respinge doar politicienii slabi. Îi respinge și pe cei care încearcă să facă ceea ce ea însăși pretinde că vrea. Iar clasa politică știe perfect cum să exploateze această contradicție.
Ilie Bolojan nu cade doar ca premier. Cade ca produs al unui sistem care nu tolerează corecția.
A venit cu un diagnostic clar: un deficit de peste 8% din PIB — un nivel la care reforma nu mai este opțională. Nu a promis prosperitate. A promis corecție. Pentru o vreme, părea exact liderul cerut de societate.
Apoi a început să facă ceea ce spusese. Și aici a început să piardă.
Prima lovitură a venit din direcția greșită: sporul pentru condiții periculoase tăiat de la 1.500 la 300 de lei. Minus 700 de lei pentru un miner, un pompier, un asistent medical — în timp ce consiliile de administrație ale companiilor de stat rămâneau intacte.
Nu a fost o problemă de comunicare. A fost o problemă de priorități. Pentru că reforma nu începe de jos. Reforma începe de sus. Dacă începi de jos, mesajul e simplu: fie nu poți, fie nu vrei să începi de sus.
Reforma companiilor de stat, a sinecurilor și a pensiilor speciale — promisă pentru pachetul doi — a întârziat fără explicații.
Un premier care evită zonele de putere, dar taie sporurile pompierilor, nu face reformă. Face economii.
În timp ce companiile de stat acumulează pierderi de miliarde anual, iar sinecurile rămân intacte, semnalul devine limpede:Nu se taie unde este risipa. Se taie unde nu există rezistență.
Poate că sistemul l-a împins în această ordine. Dar un lider nu este judecat după constrângeri, ci după alegeri.
Iar alegerea de a începe reforma de jos nu este o constrângere. Este o decizie.
A menținut consiliile de administrație ale companiilor de stat — numite politic, costisitoare, cu pierderi cronice — exact acolo unde reforma ar fi trebuit să înceapă.
Nu pentru că nu știa. Ci pentru că acolo sistemul are dinți. Când tai sporul unui pompier, nu se întâmplă nimic. Când atingi consiliul de administrație al Romgaz sau CFR, se declanșează totul.
Bolojan a știut diferența. Și a ales în consecință.
Clasa politică nu a ezitat. PSD și PNL au jucat același joc, cu roluri diferite. Au acceptat reforma la nivel declarativ și au sabotat-o la nivel operațional. Au votat măsuri și au pregătit simultan ieșirea din ele.
Nu a fost incoerență. A fost strategie. Susții reforma cât timp e abstractă. O sabotezi în momentul în care devine concretă.
PSD a aplicat manualul clasic: participi la guvernare cât să nu pierzi controlul, apoi te repoziționezi ca apărător al populației împotriva propriilor măsuri.
PNL nu a construit protecție politică pentru propriul premier.
Bolojan nu a fost doar contestat. A fost lăsat expus.
Dar societatea nu e un simplu spectator. Sindicatele blochează reforme. Comunitățile dependente de stat votează împotriva restructurării. Clientelismul supraviețuiește pentru că are alegători.
Când aproape 40% dintre români cer schimbare radicală, dar sancționează imediat orice măsură concretă, paradoxul nu mai este doar politic. Este sistemic.
Responsabilitatea nu este egală. Dar există.
Problema reală rămâne neatinsă: infrastructura puterii — companiile de stat cu pierderi cronice, rețelele de numiri politice, pensiile speciale, contractele direcționate. Acolo nu s-a intervenit. Și acolo se decide totul.
Când cineva încearcă să intervină, reacția este previzibilă: i se retrage sprijinul, i se erodează legitimitatea, este lăsat să deconteze singur. Exact asta s-a întâmplat. România nu pierde doar un premier.
Pierde momentul în care reforma putea fi făcută înainte să devină inevitabilă.
Costul nu dispare. Se amână.
Iar când revine, nu mai vine ca reformă. Vine ca obligație.
Și atunci nu mai există negocieri.
Există doar nota de plată. Și nu mai e negociabilă.
Comentarii prin facebook