La doar 50 de kilometri de Timişoara, Aradul a îmbrăcat straie de sărbătoare, în pofida situaţiei pe care o traversăm, deloc fericită. După mulţi ani, UTA va disputa un meci acasă, în Liga I. Şi nu doar atât, dar va juca pe un stadion nou-nouţ, care va fi, de altfel, inaugurat în meciul cu Voluntariul. În 24 de ore, la Arad, s-au vândut 3.000 de abonamente, cu toate că spectatorii n-au voie să intre pe stadion. Sub imboldul acestei frenezii, şeful DSP Arad chiar a anunţat că 500 de spectatori vor putea intra pe arenă, stârnind inclusiv reacţia premierului Ludovic Orban, care a dat vina pe “entuziasmul promovării”.
Puţin mai la sud, şi Timişoara se pregăteşte de începerea campionatului. Spre deosebire de marii rivali de pe Mureş, Timişoara este însă în Liga a 2-a, este drept cu două echipe. Nimic însă din forfota altor ani. Un debut trist, aflat într-un con de umbră. Şi nu e vorba doar de pandemia de coronavirus. Niciuna dintre cele două echipe nu şi-a propus promovarea în acest an. Ripensia nu ascunde faptul că are un proiect pe termen lung, prioritatea fiind Academia de copii şi junior. În acest sens, chiar a fost adus un antrenor perfomant în zona juvenilă, Cosmin Petruescu. La ASU Poli a existat un oarecare entuziasm, odată cu întoarcerea lui Dan Alexa. Dar şi “Chirurgul” a fost clar din start, vorbind de un proiect pe termen lung.
Ca atare, niciun obiectiv măreţ. Şi vorbim de Timişoara, care, cu zece titluri (şase Chinezul, patru Ripensia) a fost campioana întregului fotbal românesc în perioada interbelică, nu doar a provinciei, cum se fălesc încă arădenii. Asta cu toate că şi CFR Cluj are şase titluri câştigate.
Pe de altă parte, de ce şi-ar propune promovarea Poli sau/şi Ripi, în condiţiile în care Timişoara nu are stadion care ar putea găzdui un meci de Liga 1. Să joace la Arad? La Cluj? La Târgu Jiu?
Şi în acest context nu ai cum să nu aminteşti de administraţia judeţeană şi municipală. Dincolo de tot felul de scuze, trista realitate arată că Timişoara, unul dintre cele mai bogate oraşe din România, nu are acum un stadion pe care să poţi juca în Liga 1. (Dan Păltinişanu intră în demolare, dar oricum încălca normele de securitate.) Aşa cum au Clinceni, Chiajna, Voluntari sau mai ştiu ce comună din pusta Bărăganului.
Şi apropo de “fapte, nu vorbe”, iată ce spunea primarul Nicolae Robu în 2012: „Timișoara capitală a sportului în România – în primul rând a sportului de performanță, dar și a sportului de întreținere – cu infrastructură pentru sport pe măsură – nou stadion de fotbal, nou stadion de atletism, nouă sală polivalentă, nou bazin de înot, etc. O Timișoară pentru care câștigarea titlurilor de campioană națională la fotbal, handbal, baschet, etc. – inclusiv la diverse sporturi individuale – să devină obiective de rutină.”
Ori, aceste “vorbe” nu s-au transformat, după opt ani, în “fapte”. Nu mai discut că, în aceşti ani, a mai promis vreo cinci stadioane, dintre care vreo trei doar pentru rugby. E drept, sunt studii de fezabilitate, domeniu în care Primăria Timişoara poate pretinde, cu mari şanse, titlul de campioană mondială. La fel şi la promisiuni. Să mai spun că pe echipa ”patronată” de Robu, ACS Poli, doar pandemia a salvat-o de la retrogradarea din Liga a III-a?
Cam acestea sunt “faptele” privind fotbalul timişorean. Un fotbal nu doar trist, dar şi fără perspective. Spre deosebire de cel din Arad, acolo unde primarii au vorbit mai puţin, dar s-a făcut mai mult.
Comentarii prin facebook