Scriitorul Alexandru Lamba prezintă în ultimul număr al revistei de literatură Galaxia 42, volumul de povestiri Omulețul din perete, de Marian Coman, volum apărut la editura Nemira, colecția N’autor, în anul 2019.
Cu scriitura lui Marian Coman am luat contact prima oară prin intermediul volumului „Testamentul de ciocolată”, o carte care deși evoluează pe terenul fantasticului urban, cu accente horror, este profund ancorată în realitatea românească, pe care o baleiază din perioada comunistă și până-n zilele noastre. Am citit apoi primele două volume din „Haiganu” și am fost transportat într-o lume magică, la hotarul dintre basm și mitologie.
Omulețul din perete, cea mai recentă carte a lui Marian, adună texte de-ale lui din volumele de proză scurtă „Nopți albe, zile negre”, „Degete” și „Testamentul de ciocolată”, dar vine și cu text inedit, realizând un melanj nesperat de unitar în aceste condiții. Așadar, volumul e împărțit în patru calupuri, trei dintre ele strângând povești legate tematic între ele, iar al patrulea, materializat printr-o singură poveste, închegând întregul.
CARTEA ÎNTÂI
Încă din prima parte, ba chiar din prima povestire a volumului, forța scriitoricească a lui Marian Coman se face simțită. Fără menajamente, „Ușa de la baie” introduce atmosfera apăsătoare care ne va însoți pe parcursul întregului volum. Aici, pentru un plus de efect, și cadrul natural contribuie la angoasa personajului narator:
„Era o zi ploioasă, una dintre toamnele acelea târzii în care cerul se scurge alene în șiroaie sâcâitoare pe lângă trotuare ori în canalizări. Și, nu știu de ce, tocmai atunci i-a apucat pe ai mei să se mute.”
Ei, povestea, deși nu o spune, ne lasă să înțelegem care ar fi fost motivul mutării. Știm doar care era factorul care-i făcea pe oameni să „aleagă” să se mute din casele lor în blocuri meschine în perioada comunistă. Însă, deși ne conduce cu gândul spre această pistă, povestea nu marșează pe redarea realității perioadei, ci se folosește doar de atmosferă pentru a introduce elementul fantastic, în becul din baie care nu stă aprins.
„Schimbaseră ai mei șase becuri și chemaseră o duzină de electricieni, dar buda noastră se încăpățâna să rămână cufundată în beznă, iar lumânările pe care le foloseam pentru a desluși măcar capacul veceului mai mult mă speriau și mă aruncau în întuneric.”
Sumbră și tenebroasă, deși scurtă, povestirea reprezintă un început foarte promițător pentru volum, iar finalul ei, deși ar putea fi interpretat drept fericit, nu aduce vreun strop de speranță.
Urmează apoi proza „Degete”, pe care o puteți citi și în paginile virtuale ale revistei noastre – mulțumim, Eli Bădică și Marian Coman! –, o proză de o profunzime impresionantă, despre copilăria în perioada anilor ’80, cu spaimele și închipuirile ei. Dar și cu micile ei bucurii, unele sincere, altele pervertite de timpul bolnav.
„– Portocale! am mai strigat o dată și gurile copiilor s-au umplut de salivă căscându-se hipnotizate spre mine.
Am ridicat cu greu lada plină cu fructe și am lăsat globurile portocalii să alunece, în cascadă, dincolo de balustradă. Pentru o secundă, fețele mucoșilor, care nu-și găsiseră liniștea toată ziua, au înflorit, de parcă alunecaseră brusc într-o lume miraculoasă în care râurile sunt de miere, zăpada din frișcă și plouă cu portocale. Unii dintre ei, cei mai mici, nici nu știau cum arată un asemenea fruct ori îl văzuseră până atunci doar în afișele prinse în piuneze deasupra meselor de bunicile lor. Chiar și așa, timpul părea oprit în loc. Culoarea aprinsă a fructelor le lua mințile. Sferele portocalii mi-au părut pentru o vreme blocate cumva între cer și pământ – neștiind în ce direcție să cadă –, apoi s-au prăbușit, înfundat, în zăpadă. Au mai fost câteva secunde de liniște, după care pițigoii s-au transformat în fiare. Au început să țipe. Să horcăie și să se îmbrâncească. Să-și care pumni, palme și picioare în timp ce scormoneau prin zăpadă. Rânjeau, chiuiau de bucurie și gâfâiau. Nu aveau timp să plângă după ce erau loviți. Căutau mai departe.
– Asta-i a mea!
– Ba-i a mea, boule! Eu am văzut-o primul!”
Ceea ce șochează aici este sentimentul de răutate care transcende vârsta, care există pur și simplu. Negul personificat nu face decât să ofere un punct de materializare a sentimentului aproape omniprezent. Un punct care concentrează cunoașterea răului.
Textul următor este „Alo”, o proză fantastică despre disoluția lumii pornind de la rețeaua de telefonie mobilă. Dar în același timp este și despre copilul crescut la sat care dă pentru prima oară piept cu forfota orașului, despre temerile si regretele lui. E despre locul căruia-i aparții, dar este prea strâmt pentru tine și despre locul căruia nu-i aparții și care te copleșește. Și personajul din precedenta poveste apare și aici, aducând cu sine previziunile despre rău.
„– El este Alfonzo! A făcut bărbatul, la câteva secunde după ce ajunse la noi, arătând o bubă urâtă de pe unul dintre degetele mâinii sale. Mie-mi puteți spune Tom.
…
Tom a început să ne spună o poveste halucinantă despre sfârșitul lumii, despre diavol și despre cum îți fură necuratul mințile dacă-i auzi vocea, ne-a povățuit să fim foarte atenți, pentru că azi e ziua cea mare și Ăl Rău pândește din toate părțile încercând să-și mărească armat, ne-a vorbit despre altarul pe care cohortele sale îl construiesc în centrul orașului, fel și fel de istorii care mai de care mai incredibile pe care, mormăia el. le știe în mare parte de la Alfonzo, negul lui de pe mâna dreaptă, drăcovenii despre care nu știam ce să cred.”
Finalul acestei povești închide frumos lucrurile, însă referirile din următoarea au darul de a rupe în mod subtil realitatea în două și de a-i da noi valențe.
Iar pe această ruptură, „Sevăn”, textul care încheie Cartea Întâi, introduce și ruptura celui de-al patrulea zid și conștientizarea personajelor că sunt doar fragmente din gândul cuiva, așternute pe hârtie. Violența protagonistului nu joacă un rol în sine în această poveste, poate e menită doar să sublinieze omniprezența răului. Totuși, personajul Sevăn are darul de a surprinde spre sfârșit, când încearcă să-și depășească condiția. Ba chiar când înțelege că el însuși nu e decât un capriciu al unui autor pe care nici nu-l cunoaște:
„– Nu ai știut niciodată cum te cheamă, dobitocule, pentru că autorul nu ți-a dat niciodată vreun nume! urlă Sevăn. Ăsta este și motivul pentru care nu apari în cartea asta afurisită. Dacă nu a un nenorocit de nume, cum dracu să apari în cartea asta? Bine că apar eu. Bine că apare Sevăn…”
Iar finalul acestei povești aduce ieșirea din scenă a personajelor prin aducerea scenei în poveste, scenă de pe care însuși diavolul – sau poate autorul? – își cheamă plăsmuirile la judecată.
Tot articolul poate fi citit online pe site-ul revistei de literatură Galaxia 42.
Comentarii prin facebook