Un proiect legislativ, neasumat de nimeni, privind instaurarea unei aşa numite „stări de criză” a fost „scăpat” zilele trecute în spaţiul public. El a produs o imensă isterie colectivă, cel mai controversat aspect fiind cel al înrolării bărbaţilor până la vârsta de 63 de ani. Am spus „scapăt” fiindcă există, sau mai degrabă exista peste tot în lume, ocolind o consultare publică oficială, o astfel de uzanţă a decidenţilor cu inteţia de-a observa feedback-ul. Dacă exista un feedback cât de cât pozitiv se continua proiectul, dacă nu, era aruncat la gunoi, decidenţii jurându-se că este un fake.
În cazul de faţă, cei care au produs proiectul nu ştiu la ce fel de feedback pozitiv se aşteptau să aibă. După ce proiectul s-a tot rostogolit, abia după două zile de la apariţia lui în spaţiul public, ministrul Apărării, Vasile Dîncu, a anunţat că proiectul „nu este de actualitate”. Recunoscând că documentul a fost elaborat în laboratoarele puterii, voci chiar din coaliţie au vorbit, sub imperiul anonimatului, de instaurarea „dictaturii militară”. Aşadar, era ceva de genul „O semnăm, dar o dăm anonimă”. Că avem de-a face cu o comunicare execrabilă din partea guvernanţilor, nu mai este de mult o noutate. Şi nu e vorba doar de actualul guvern. În lipsa unor explicaţii oficiale, proiectul cu pricina a provocat un mare val de isterie.
Băncile şi casele de schimb valutar au fost luate cu asalt, românii achiziţionând la greu valută. La fel s-a întâmplat şi la paşapoarte. De ce? Pentru a fugi din ţară la cel mai mic semn că România ar putea fi prinsă într-un război. Un război care nu va veni mai mult ca sigur, ţara noastră fiind aflată sub umbrela NATO. Că ruşii ar putea ajunge în Republica Moldova nu e imposibil, dar în mod cert nu în România. Oricum s-a văzut în Ucraina cât de “măreaţă” este armata lui Putin, iar dacă, printr-un exerciţiu de imaginaţe, ar intenţiona să treacă Prutul, până la mijlocul albiei ar fi dezintegrată de rachetele NATO.
Dar acest raţionament lucid n-a oprit panica din România, cea mai mare spaimă fiind de înrolările în armată. Iar una dintre cele mai vehiculate întrebări ale multor români puşi în faţa imposibilului război a fost: “Ce a făcut ţara asta pentru mine?”. O întrebare, alăturată de o alta, “Să lupt pentru guvernanții noștri?”, vehiculată chiar şi de unele “vedete”, printre care am remarcat prezentatorul unei emisiuni TV dedicate proştilor. (Pentru conformitate, Dan Capatos).
Parafrazându-l însă pe JF Kennedy, am putea fiecare dintre noi să ne întrebăm şi ce am făcut noi pentru ţara asta, nu doar ce a făcut ea pentru noi. Am făcut măcar cel mai simplu gest, de-a merge la vot, dacă tot îi înjurăm pe politicieni? La urma urmei, clasa politică este oglinda poporului. Iar când mergem la vot, nu puţini sunt cei care o spun extrem de convinşi: “Ştiu c-a furat, da’ ne-a dat şi nouă”. Şi atunci ce pretenţii să ai? Că nu merită nici măcar să fii zgâriat pentru Cîţu şi Ciolacu e o axiomă, dar ţara asta nu se reduce la guvernanţi. O spunea şi Tudor Vladimirescu: “Ţara este norodul, nu tagma jefuitorilor.” Astfel că raţionamentul celor care refuză să lupte – repet, într-un război care nu va fi – este total fals, din acest punct de vedere.
Politicienii nu prea sunt iubiţi nicăieri în lume, dar asta nu înseamnă să-i identifici cu ţara. Inclusiv popularitatea lui Volodimir Zelensky, omul momentului, era în cădere liberă înainte de invazia rusă. Dar asta nu i-a oprit şi nu-i opreşte pe ucrainienii din toată lumea, într-o migraţie inversă decât se ia în calcul în România, să se întoarcă în ţară pentru a pune mâna pe arme. Printre ei şi mari sportivi de performanţă, campioni mndiali în diverse discipline.
Sigur, fiecare are dreptul de a-şi căuta fericirea oriunde în lume, “Ubi bene, ibi patria”, dar tare mi-e că foarte mulţi dintre cei care se plâng că n-au motiv să lupte, fiindcă ţara n-a făcut nimic pentru ei, sunt foarte “mândri că sunt români” şi, nu în ultimă instanţă, votanţi ai unui partid de “patrioţi”, dar cu mare drag de Kremlin.
Comentarii prin facebook