Se vede că articolul despre Marian Iancu eliberatul din pușcărie, care s-ar fi gândit el așa între două înjurături cum ar fi să se întoarcă în fotbal, a atras cititorul pe Bega. Nu mă ascund după tobă sau după „japoneză” și recunosc că și eu am dat click imediat pe linkul care mă ducea la… N-a fost o informație, mai degrabă o chestiune de cancan, ceva care să-l reintroducă pe Marian Iancu în atenția microbiștilor după opt ani de pușcărie. Dar accesarea aia a paginii unde autorul povestea despre Marian Iancu care s-ar întoarce în fotbal, intervievatul nespunând explicit asta, ci mai degrabă nerespingând insistent reîntoarcerea, a fost ca aterizare în țara minunilor.
Era august 2009, m-am trezit în aburul basmului sau în fumul petardelor, nu îmi dădeam seama încă, dar părea un vis trăit când eram tânăr, mulțumit că sunt suporterul unei echipe temute în România, participantă în cupele europene. Se putea și mai mult dar eram supermulțumit cu cât primeam atunci de la Poli. Cred că l-aș fi făcut nebun pe cel care mi-ar fi spus atunci că peste 14 ani echipa asta alb-violetă care ținea în șah deținătoarea cupei UEFA va retrograda în divizia C, iar stadionul ăla nu mai văzuse mia de spectatori de ani de zile. Cum așa? De ce să se întâmple așa ceva?, întrebam, refuzând să ies din vis pentru a mă întoarce la coșmarul realității.
Din lumea reală auzeam estompat cum mi se spune că acea perioadă a fost un drog, că acea satisfacție halucinantă nu putea dura precum ceva ce crește sănătos, că atunci s-a pus temelia dezastrului de după, că Marian Iancu nu accepta regulile economiei, că nu plătea furnizorii, că, de fapt, spăla bani, că fura din Moldova și aducea în Timișoara (după ce zeci de ani se întâmpla invers), că prin dezordinea din firmele sale și implicarea în politica locală aproape că a băgat în pușcărie demnitari locali ca Gheorghe Ciuhandu, Jean Cojocari sau Constantin Ostaficiuc, obligându-i pe aceștia să-și treacă averile pe copii de frica sechestrului. Că era ipocrit, clamând curățenia în fotbal, făcând apoi blat cu Dinamo sau Steaua.
Că lumea s-a schimbat și nimeni nu mai vede un Marian Iancu cu aerele sale de boier de Giulești să stea la masa unora ca Dominic Fritz, primar, și Alin Nica, președinte de CJ, deși la cea a lui Sorin Grindeanu a mai fost primit, dacă nu cumva invers, în acele timpuri. Că Marian Iancu nu ar avea banii ăia să mai țină o echipă de fotbal, deși mercurialul a scăzut dramatic odată cu ieșirea sa din fotbal. Că povestea aia cu spartul pușculiței copilului familiei Iancu ar fi fost suficient pentru a mai ține Poli o grămadă de ani a fost doar o poveste. Și că, să fi fost adevărată relatarea, nimeni n-ar fi atât de inconștient să cheltuie ultimele milioane de euro ale copilului pentru o pasiune ca Timișoara fotbalistică.
Dar noi unde am fost atunci, oameni buni care îl facem „țigan” pe „țiganul” care a dus pe Poli așa de sus? „Mihalcea” și Brâncovan, șefii de brigăzi, galeria întreagă unde au fost pe 6 august 2009 și cu două luni mai devreme, in finala campionatului, dar la mijloc de august, cu un picior in Champions League? La București mai mergeați să vedeți cum tremură „granzii” la venirea lui Poli sau doar să beți cu „frații”? Unde eram pe atunci? La un film 3D, cu gagica pe Corso sau printre cei 30.000 de spectatori care au încăput pe „Dan Păltinișanu”? Am spus atunci că nu aia e Poli? Nu, aia era Poli unde mergeam noi, stimabililor! Deși știam că nu mai vine, am dat click pe știre în speranța că, totuși, vine. Mulțam fain, Marian Iancu! Cu bune, cu rele. Vezi-ți de viață. Să nu mai furi.
Comentarii prin facebook