Doi intelectuali de dreapta, Teodor Baconschi și Adrian Papahagi, și-au luat degetul cu care umezesc foile la carte și-au încercat marea cu el. „Marea” fiind ortodoxia românească cât vezi cu ochii, iar „degetul”, ideea ca toți creștinii, care nu mai stăm în peșteri și am descoperit că funcționăm după un alt calendar, să convenim că putem sărbători Paștele la aceeași dată în România. La urma urmelor, potrivirea în cele două calendare, iulian și gregorian, vine tot după niște alinieri astrologice, nu după cum știe IPS Teodosie că vine minunea, coborând cu Lumina.
Nu bag mâna-n foc, dar dacă nu mi-ar părea rău de gâtlejul unor creștin catolici sau protestanți, i-aș da celui cu nume „de scenă” Tomitanul o secure să văd ce face cu ea în Săptămâna Patimilor. Oare ar tăia câteva capete, precum oastea rusă atât de respectată de IPS de Constanța pe criterii știute numai de unele instituții de forță ale statului? N-aș vrea să risc, căci probabilitatea ar fi mare, de vreme ce un om cu pretenția de a purta cuvântul sfânt este în stare să arate cât de tare urăște alți frați creștini, ba îi și compătimește, se roagă pentru ei, ca și cum ar face-o un stelist pentru un fan Dinamo.
Și când? Taman în săptămâna în care Hristos avea să fie răstignit într-o vinere simbolică, rugându-se ca noi să ne iubim aproapele când o fi să ne apuce sevrajul dogmatic, ca pe Tomitan. Ce a invocat IPS Teodosie când părea că-i lasă repetenți la religie pe Baconschi și Papahagi? Că Lumina nu coboară la catolici, ca la noi, ortodocșii. Purtătorul de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu, un personaj care ne arată că nu e totul pierdut în această parte a gândirii creștine, că putem fi și noi normali și decenți, chiar intraconfesionali cu indivizi ca Teodosie, se miră și dumnealui cum de a putut emana episcopul de Constanța o așa drăcie de gândire.
Că Lumina sfântă mai coboară doar dacă noi ne menținem ambiguitatea temporală, cu Crăciunul sărbătorit după calendarul gregorian, iar Paștele, după cel iulian. Că fața aparent bisericească a Tomitanului arată schimonosită de durerea invidiei, dând înțelesuri de înaltă performanță „sportului” numit ortodoxie, invocând greutatea cu care „performerii”, „ultrașii”, duc duritatea postului mai ceva ca sacrificiul lui Haile Gebrselassie, pe final de maraton, lăsând impresia că bunătatea n-ar fi pe lista „probelor” bisericești.
Și cine spune asta? Un demnitar al Bisericii cu nimic mai hâd comportamental ca mulți demnitari ai statului, un om care, chiar dacă se laudă cu nemâncatul „de dulce”, cu numărul de cruci și închinăciuni făcute, își îndeamnă șoferul să conducă „de dulce” cu peste 200 km la oră, abandonând regulile lumești, atât de diferite de cele sfinte, nu-i așa? Dar gata cu „afurisitul”, că vom spune că nici noi nu suntem mai buni. Dar măcar nu ne lăudăm cu asta. Sărbători fericite!
Comentarii prin facebook