Mare şi aparent foarte spectaculoasă lovitura dată de DNA, săptămâna trecută, prin “incursiunea” la ISCTR Timişoara. Acolo unde, din 17 angajaţi, doar trei nu au fost prinşi luând şpagă în perioada monitorizată de procurori, respective decembrie 2024 – aprilie 2025. Dintre cei trei, doi erau detaşaţi în interes de serviciu. Sigur, faptul că cei trei nu au fost prinşi cu şpaga nu înseamnă automat că nu au luat, ci că… nu au fost prinşi. Unul dintre inspectori a fost prin luând mită de 43 de ori în această perioadă relativ scurtă. Dar e oare o surpriză ceea ce au descoperit procurorii DNA la ISCTR Timişoara? Absolut deloc. Mai degrabă aş putea spune că aceştia au descoperit cu această ocazie că apa e udă.
ISCTR, şi nu doar la Timişoara, este una din acele instituții de control ale statului, precum era vama altădată, în care șpaga intră în fişa postului. (Poate nu întâmplător, unii inspectori ai ISCTR Timişoara au fost vameşi.) Și o spun asta la modul foarte serios. Acolo şpaga s-a bagatelizat, a devenit o chestiunea atât de firească precum spălatul pe mâini înainte de masă. De asemenea, sistemul de complicități între angajații instituţiei și unele firme există încă de la înfiinţarea ISCTR cu aproximativ 14 ani în urmă, atunci când a preluat atribuţiile de control şi inspecţie de la ARR, RAR şi CNADNR (actuala CNAIR).
Inclusiv aşa numitul abonament la şpagă (procurorii au avansat suma de 2.500 de euro pe lună) pe care unele firme îl virează angajaţilor instituţiei este de când lumea. E secretul lui Polichinelle. Sigur e de-a dreptul ilar – dar în România nu mai miră nimic – să faci şi din şpagă abonament.
De ce au intervenit doar acum cei din DNA? E una din dilemele acestei afaceri. Dacă tot am făcut comparaţie cu vameşii, poate vă amintiţi, şi în acel sistem, procurorii interveneau foarte rar. Deşi toată lumea ştia că toţi, dar absolut toţi vameşii luau şpagă. Nu exista excepţia că trei din 17 nu luau. Acolo erai rejectat din sistem dacă nu participai la “colectă”. Evident, o bună parte din ce se strângea ajungea sus într-un sistem piramidal al cărui vârf era în zona rarefiată a celor care iau deciziile în România. Aşadar era o afacere cât o politică de stat. Abia în 2011 s-a făcut primul mare dosar cu şpăgăreala din vămi, şi atunci influenţat politic, fiindcă se dorea intrarea în Schengen şi trebuia să arătăm că ne luptăm cu corupţia din vămi. Dosar muşamaliozat ulterior prin sentiţe foarte uşoare.
Nu vreau să fac neapărat o similitudine cu situaţia din vămi, dar să fie şi în cazul ISCTR Timişoara o “undă verde” dată de politic? Sau au sărit unii prea mult calul, nemaifiind foarte atenţi pe fondul situaţiei că nu mai există luptă anticorupţie în România? Că doar se vede şi de pe Marte că DNA a revenit la vechile obiceiuri de-a urmări chelneri şi “naşi” din trenuri.
Dar ce lipseşte din acest caz este numele şpăguitorilor. În orice poveste de capă şi şpagă există un mituit şi un mituitor. Ori aceştia din urmă nu sunt. Adică exact cei care plăteau „abonamentul”. Şi aici e o mare problemă. Dacă aceşti transportatori nu aveau probleme, dar totuşi dădeau şpagă, înseamnă că erau şi şantajaţi. Dar dosarul nu este despre şantaj, ci numai despre şpăgi. Ceea ce înseamnă că aveau nişte probleme. Respectiv, ori depăşeau tonajul, astfel că produceau pagube drumurilor, ori aveau unele probleme tehnice la maşini, adică puneau în pericol siguranţa circulaţiei. Ceea ce nu e deloc OK.
Ori astfel de lucruri chiar să nu conteze deloc? Rămânem la spectacolul săltării unor şpăgari, care oricum făceau chestia asta de ani de zile? Şi ne prefacem că justiţia funcţionează? Sau mergem mai departe şi vedem şi cine sunt cei care au întreţinut această şpăgăreală? A, asta nu se poate? Înseamnă că a contat mai mult factorul politic şi mai puţin actul de justiţie.
Comentarii prin facebook