Se spune că, într-o democrație, puterea e limitată prin control. Că nimeni nu guvernează singur. Că există contraponderi: Parlament, Curte de Conturi, Justiție, Președinție, presă, societate civilă. Toate acestea ar trebui, împreună, să prevină abuzul, să avertizeze la timp, să oprească risipa, să penalizeze corupția.
Dar ce se întâmplă când TOATE aceste mecanisme sunt reduse la formă, iar controlul este, de fapt, controlat?
Principiul care ar trebui să ne apere, dar nu o face
În orice democrație funcțională, puterea este limitată printr-un principiu fundamental: checks and balances – controlul reciproc între ramurile statului. Executivul, legislativul și justiția se temperează, se verifică și se corectează reciproc. Nicio putere nu e absolută. Nicio decizie nu trece fără o contrapondere.
În România, acest principiu nu funcționează. Sau, cel mult, funcționează mimetic, doar ca formă.
Când:
– Parlamentul aprobă automat tot ce trimite Guvernul;
– Curtea de Conturi tace;
– Președintele mimează echilibrul;
– Justiția evită cazurile cu miză politică;
– Presa e cumpărată prin contracte guvernamentale;
…atunci nu mai vorbim despre echilibru democratic, ci despre concentrarea periculoasă a puterii. Și despre colapsul mecanismelor de autocorectare ale statului.
România – statul în care majoritatea controlează și pe cel care o controlează
În ultimii ani, România a intrat într-o zonă gri a democrației: nu avem dictatură, dar avem un simulacru de echilibru instituțional.
De facto, coaliția de guvernare controlează tot: Guvernul, Parlamentul, comisiile de control, Curtea de Conturi, Consiliul Fiscal, Președinția, Justiția și o mare parte din presă.
Caz concret: 65 de miliarde de lei cheltuiți în tăcere
Guvernul Ciolacu a alocat peste 65 de miliarde de lei din Fondul de Rezervă în mai puțin de un an. A fost un buget paralel.
Nicio comisie parlamentară nu a cerut oprirea acestui abuz. Curtea de Conturi a tăcut. Președintele n-a zis nimic. Nici măcar opoziția n-a ieșit în stradă.
Cine a controlat această risipă? Nimeni. Pentru că sistemul de control a fost golit de conținut.
Când majoritatea devine absolută, democrația devine decor
Controlul real presupune tensiune instituțională. Dezbatere. Opoziție activă. Presiune publică. Curaj civic.
În România, toate acestea lipsesc sau sunt subordonate logicii de partid.
Parlamentul nu mai e gardianul cetățeanului, ci notarul Guvernului. Curtea de Conturi e o instituție de protocol. Președintele mediază între tăcere și pasivitate.
Ce-i de făcut?
- Clarificarea în Constituție a independenței instituțiilor de control – numiri transparente, termene-limită, interdicții pentru persoane cu afiliere politică.
- Aviz obligatoriu al Consiliului Fiscal și al Curții de Conturi pentru orice ordonanță de urgență cu impact bugetar.
- Publicarea în timp real a cheltuielilor guvernamentale, printr-o platformă digitală unică – OpenBuget.
- Participare civică în comisiile parlamentare de control – ONG-uri acreditate, cu drept de opinie și sesizare.
- Limitarea duratei și ariei de aplicare a ordonanțelor de urgență, pentru a împiedica transformarea lor în guvernare paralelă.
Concluzie
Controlul în democrație nu e un moft. Este singura garanție că guvernarea nu devine abuz, iar statul nu devine proprietatea unui grup.
Când puterea controlează până și pârghiile de control, nu mai avem echilibru. Avem un stat vulnerabil, capturat, în care nota de plată o achită mereu aceiași: cetățenii.
Întrebarea rămâne valabilă și înfricoșător de actuală: CINE CONTROLEAZĂ CONTROLUL?
Comentarii prin facebook