Când te lupți să iei bani de la bogați pentru a face o facilitate unor copii chiar și de oameni săraci, te chemi Oana Gheorghiu și n-aveai nicio treabă cu clasa politică, tu, „haiducul” Ciolacu, Dragnea, Grindeanu etc, care luai și de la săraci ca să dai contracte și salarii la bogați, sau tu din „sindicatul” magistratraților, mare ocrotitor de drepturi constituționale pentru interlopimea și hoțimea acestei țări, n-aveați nicio treabă cu ce spunea acea femeie preocupată să ridice un spital aproape din nimica.
Nu aveați treabă că acea femeie face ce nu te chinui matale să faci mandate la rând cu tot banul statului la dispoziție. Nici nu te interesa că câștigă nu știu câte mii de euro salariu din donații, căci oricum după dumneaei rămânea ceva, spitalul, iar după șefii de companii puși de tine rămânea praful, jaful și pădurile tăiate. Treaba Oanei Gheorghiu trecea aproape neobservată de ochiul statului, de ochii lui Sorin Grindeanu, pentru care cu greu i-au terminat alții proiectul tinereții politice, lansat în 2012, Spitalul de copii din Timișoara.
Treaba a început să doară când această femeie cu un puternic bagaj de încredere a intrat în guvern. Iar dacă a fost propusă de Ilie Bolojan „dușmanul” de pesediști și apărată public de „neterminații” ăia de useriști, atunci vicepremierul femeie trebuie omorât până nu apucă lumea să facă diferența dintre hortensie și scaiete în mare grădină botanică a României. Și dacă stai atent să vezi ce a declanșat urticaria îți poți explica mai multe lucruri, totul devine atât de limpede, precum în acvariul cu rechini nervoși, tot mai nervoși.
Da, „sindicatul” magistraților, Sorin Grindeanu și alții au început să se exteriorizeze toxic față de proaspătul vicepremier după ce aceasta a zis ceva atât de banal și de bun simț. Că oferirea unor privilegii salariale magistraților se poate asemăna cu un joc piramidal care nu mai are cum să funcționeze când baza piramidei, efortul contribuabil, nu mai este suficient de mare pentru a le susține la vârf. Simplu.
De aici poți continua ideea că Justiția în România este în mod clar indispensabilă – cum altfel? – că în breaslă funcționează foarte mulți oameni onești și pricepuți, harnici, la ce volum de muncă prestează. Dar că prăbușirea sistemului de pensii, a bugetelor pe termen lung a unui stat ca România, cu o scădere abruptă a natalității și cu un vârf de segment de populație ajuns la pensie, decrețeii de la finalul anilor 60, concomitent cu încurajarea, deseori, prin sentințe, a furtului ca sport național, va duce la impozibilitatea susținerii acestor pensii mari, cu ieșire prematură din activitate, atât pentru „sindicaliștii” magistraturii, dar și pentru cei care nu fac parte din această organizație aproape onorabilă.
Constiparea în PSD ar putea veni – da, ați ghicit! – din spirit de supraviețuire. Ei o acuză pe Oana Gheorghiu că ar fi ”greţos” de populistă. Când spuma populismului românesc vreme de 30 de ani (până la apariția AUR) spune despre tine că ești „grețos de populist” trebuie că îți scapă ceva. De ce i-ar fi greu lui Sorin Grindeanu să aprecieze cine este mai populist ca partidul pe care îl conduce? De ce până acuma oferea sau spunea alegătorilor tot ce vor ei să audă, iar acuma „populismul” Oanei Gheorghiu este atât de periculos și, mai ales, „grețos”?
Pentru că „populismul” Oanei Gheorghiu atinge interesele „sindicatului” magistraților (i-aș spune altfel, mai ca-n sudul Italiei), iar pierderea eșafodajului și conexiei cu justiția, cu latura ei de judecată penală, ar fi mai toxică decât un spray Raid prinde gândaci. Și nu mă refer la Sorin Grindeanu în persoană, cu toate zborurile sale Nordis, ci la faptul că omul trebuie să conducă un partid cu mari probleme, să-și apere oamenii care l-au votat, cu imensul risc de a deveni penibil căutând nod în papura activițătii civice a Oanei Gheorghiu.
P.S. „Sindicatul” magistraților ar putea să se îngrijoreze nu de vicepremierul Oana Gheorghiu, nici măcar de George Simion, care voia să-i „jupoaie de viu”, cât mai degrabă de fenomenul condamnaților dispăruți în sudul Italiei sau în Grecia înainte sau după pronunțarea sentinței. Dar – nu-i așa? – dreptul la fugă este și el un drept constituțional, de vreme ce întâia lege a țării nu-l interzice explicit. Și trebuie și el apărat. Prin indiferență și tupeu.
Comentarii prin facebook